Zidurile mănăstirii se profilau pe cerul purpuriu de vară târzie. Zgomote de talangă, șuierături de bâtă despicând aerul, înjurături baritonale, lătrat de câine și muget de bovină. România rurală, înapoiată, mirositoare. Zona industrială de la marginea orașului nu era cu mult mai promițătoare, despicată de furnale murdare și fumuri toxice clocotind spre falimentul înalturilor, zornăit de tramvai rămas cu reparațiile în urmă și zdrăngănit de tractoare proletare cărând plăci din prefabricate de beton, însoțite de huiduieli de bască și țipete de bețiv. De acestea din urmă nu scăpai niciodată, indiferent de locația contemplării. Poporul trăia ca un ciopor de animale domestice. Uneori le pălea sălbăticia. Alte mirosuri pestilențiale, augmentate de râul bâhlit care se prelingea printr-o crăpătură a gliei. O stare ce nu părea a-i deranja pe mulți. Pe bună dreptate: exista o zonă în București, în vecinătatea unui abator învechit, în care te țineai cu mâna de gură ca să-ți oprești la timp reflexul vomei. Material, eram o adunătură nemernică. Din punct de vedere cultural, nuanțele se cer diferențiate. Ai fi avut ce citi pentru întreaga viață chiar și-n librăria de cartier. Aproape toate operele majore fuseseră traduse. Existau biblioteci unde ai fi găsit restul, în original. Înregistrările clasice, ținând cont că rușii șterpeliseră mii de benzi cu performanțele nemților, în special cele conduse de Furtwangler, nu erau supuse cenzurii. Aveai acces la zeci de albume de artă, reproducând sute de pictori celebri (și în acest domeniu prada de război sovietică depășise cincinalul). Cu filmele stăteam ceva mai modest, mai cu seamă după 1971, când Ceaușescu, la întoarcerea dintr-o vizită în China și Coreea de Nord, a venit cu sifilitica noțiune a răului produs de industria artistică a Occidentului și a scos de pe piață orice producție cinematografică venită din afara Pactului de la Varșovia. În incultura lui de țărănuș cu trei clase, n-a mirosit ce prostie face. Practic, mare parte din impresia de represiune românească s-a datorat acestei condiții. Una atrage pe alta, așa că n-am avut acces nici la marii clasici încă în viață (Eliade, Cioran, Ionesco), după ce sub Dej n-avuseserăm parte de cei decedați. Problema sufocantă consta în interdicția de-a călători peste hotare. De teama, destul de justificată, că România s-ar goli în câteva luni, haidamacii lui Ceaușescu închiseseră granițele. N-ar fi avut mulți cetățeni condiții financiare și nici râvna necesară de-a umbla haihui prin lumea mare, mai cu seamă că în acele vremuri, comparativ cu ce-a urmat, se trăia mulțumitor. O altă mare prostie. Dacă existau nemulțumiri în teritoriu, acestea ar fi fost rezolvate de la sine dacă patriotul indignat ar fi putut să circule nestingherit prin cap să-i fi trecut. Sârbii nu aveau restricții și statul încasa sume enorme de pe urma plimbăreților. Oltean prost. Trei clase. L-au prins ca pe un bursuc turbat și l-au împușcat în curtea unei unități militare ca vai de capul ei! Cu toată interdicția filmelor occidentale și strună la călătorit… E ceva de învățat de aici? Ar fi, pesemne, dar n-a învățat nimeni. Poporul a rămas același, după ce s-a rarefiat puțin de cei care se sufocau și nu mai aveau ce fura la fața locului, treapta organizatorică s-a comportat mai cu mănuși, în primele sezoane, apoi au strâns șurubul cât le-au îngăduit occidentalii, care au învățat repede că trebuie să plătească taxă de protecție dacă vor ca românii să-și țină tâlharii acasă. Ca orice microclimat, societatea s-a balansat de la sine, încât te-ntrebi: ce-avea Ceaușescu în cap când n-a procedat perfect la fel? Trei clase, spuneam. Ăștia îl dau drept șmecher foc, dar era de-o prostie infernală. Se mai lăsase călărit, cel puțin așa reieșea din ilustrații, de-o țoapă imposibilă (lăudată și ea de ziariști sub acoperire pe la fițuici care abia-și mai zic democrate). Nostalgia personală vorbește apoi în dreptul fiecăruia. După ce se crezuseră o vreme eroi anti-comuniști, au ajuns să viseze în cor ce funcții importante dețineau pe vremea pustiei, ce tari erau și ce păcat că l-au dat jos! După ce tot ei urlaseră! Și-acum se miră de ce străinii strâmbă din nas când aud de români, mai cu seamă după ce-au văzut sutele de miliarde de euro aruncate pe vile cu cel puțin un etaj (gradele mici), bănci care absorb bani precum găurile negre și combinații industriale care jefuiesc și poluează fără nici o deosebire de regimul pe care l-au răsturnat. Cele mai frumoase atitudini tot în zona culturală au rămas: televiziuni care tulbură fluxul mondial al minciunilor, publicații care au dus cenzura pe trepte de neobrăzare (practic instituțiile din aceste zone au devenit, în copleșitoarea lor majoritate, unități militare ale Departamentului Securității, ca și aparatul diplomatic), infiltrate și cu agende potrivite, tovarăși de bază, liste și pistoale. Unele nici nu se ascund. Nu moare nimeni din asta. Și atunci? Trei clase. Pe vremuri, mai ales în pușcăriile politice, deținuții n-aveau decât o alternativă: să semneze cu ei sau să fie eliminați fizic. Nu s-a schimbat mare lucru: orice individ cu visuri de carieră are de ales: să semneze cu ei sau să nu fie ajutat. Ceea ce, după un punct, tot la moarte duce. Nu mai întreb, răspund direct: trei. Din păcate, viața politică este mai puțin onestă decât era. Înainte exista un singur partid, care aduna în el toate otrepele. Acum sunt cel puțin șapte, cu aceeași consistență. Unde n-a fost, s-a fabricat. Duduie producția de lichele iuți de gură și cu drag de microfon. Din păcate, nu putem scoate la export. Au cheltuit gloanțele de pomană. Alegerile oricum vin.

Liviu Cangeopol
28 aprilie 2025

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro