Multiplul paradox al morții, diamant înghețat în văzduh. Primim un telefon din România, cu o veste senină și fără întoarcere: mama mea a murit, răpusă, la 89 de ani, de virusul chinezesc. Gîndurile mele încă nu s-au ordonat, deși știam de o săptămînă că s-a îmbolnăvit. Linia de demarcație continuă să plutească între definitiv și temporar. Din cauza dezacordurilor internaționale, nu mă pot duce în țară. Bun prilej să-mi reproșez că nici măcar atît n-am putut face pentru ea. A făcut Dumnezeu, care a luat-o la El, lăsînd în urmă o absență pe care n-o vor umple toate satisfacțiile pămîntului.

Mama mea. Mioara. O femeie mai degrabă simplă, cu accente de sfințenie. O parte din viața mea, din orașul în care am crescut, din visurile pe care nu a apucat să le vadă împlinite, unele nici măcar spulberate, s-a scurs în așezarea oamenilor buni de dincolo. Așezarea superioară a lucrurilor, unde-i va găsi pe Cris și pe Georgia. Nu susțineam eu că septembrie este cea mai bună lună de murit? La încă un gînd, toate lunile sunt bune pentru această trecere. Cine se mai uită la astfel de amănunte?

Poate că interdicția călătoriei are aspecte benefice. Înșir prostii de la o distanță respectabilă, obiectiv, detașat, măcar fizic. Cît din ea a încetat să existe în ziua de 4 septembrie 2020? Murim treptat, ne stingem în valuri, uneori de la o zi la alta. Cînd anume s-a întîmplat prima tranșă? Cum aș fi putut pregăti evitarea? Ce-ar fi fost diferit? Nu putem înmagazina clipele plăcute, ceea ce înseamnă că nici nenorocirile nu ne vor trage etern în hău. Vehiculînd constatarea că în orice pierdere există o eliberare. Cuvinte pe care le înșiri, gînduri pe care la aduni, întîmplări de demult împrospătate de edulcorări și paramnezii. Ce rămîne cu adevărat?

Senzații de o gravitate crescîndă se aștern în văioagele sufletului. Banalul zilei își rătăcește consistența. Răsfir ce e important, ce e fără însemnătate. Noduri mărunte în fluxul de azur. Un fiu umil trece în revistă puținul mamei sale. Esența precară a unui univers impus, pentru a ne duce dezrobirea pînă la capăt. Nu cel care pleacă, mai ales cînd pleacă la o adresă divină, ci nenorociții care se uită pierduți de pe peron. Arăt jalnic cu mîinile aproape goale, prezentînd un licăr de lumină abia pîlpîind. Între mine și destin nu mai dăinuie acum nici un obstacol. E un gînd omenesc și încărcat de eroare, dar nu mă pot desprinde de ideea că eu vin la rînd. Nu mă sperie moartea, ci doar perspectiva că nu reușim să alcătuim nici o alianță. Nu mare lucru, în orice caz. Nu cît mai suntem în viață.

Să curme trecerea toate zădărniciile noastre de-a alcătui un corp rațional? Nu în tărîmul credinței! Binecuvîntat mă simt pentru asta! Dormi în pace, mamă scumpă! Abia acum vei ști cît de mult te-am iubit…

În timp ce sufletul ei urcă la ceruri, valuri de mîhnire continuă să coboare.

Liviu Cangeopol
5 septembrie 2020
Atlanta, GA, U.S.A.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro