Chestiune pe cât de neplăcută, pe atât de delicată. În principiu, conform tradiției, la negocieri de pace (și cu atât mai mult în acest caz care poate antrena consecințe ample pentru ansamblul relațiilor internaționale) sunt invitate să participe statele care, prin imagina lor de forță, stabilitate și predictibilitate, pot da garanții solide pentru punerea în practică a soluțiilor convenite.

Cred că ar fi teribil de păcat (dar și o uriașă greșeală istorică), să vedem că România poate lipsi pe lista țărilor chemate în primul grup de negociatori, deoarece, de la București, într-un context electoral încins, unii politicieni au transmis către UE și NATO semnalul foarte grav de alarmă că la București s-ar fi dat o lovitură de stat, aflată acum în desfășurare.

În acest caz, pe linie de consecință, orice neprieten al țării noastre și alianțelor din care face parte poate ridica un semn de întrebare asupra modului în care s-ar putea desfășura viitoarele acțiuni de politică externă ale României în raport cu deciziile aliaților.

Sigur că asta e totalmente fals, ar fi o distorsiune gravă a realității, dar semnalul care a plecat și tot pleacă de la București e foarte serios și cei cărora le-a fost adresat obișnuiesc să aibă reacții de manual în cazul în care aud sintagma „lovitură de stat” și impun analize separate, extrem de amănunțite, care să explice „cazul României”, așa cum vedeți că este prezentat pe larg în presa europeană și internațională. Până la formularea concluziilor, marii decidenți rămân cel puțin prudenți și își văd de treburile lor, bazându-se pe aliații care nu le-au ridicat asemenea probleme, cel puțin la nivel de imagine publică.

Drept care, din punctul meu de vedere, dincolo de scandalurile din ce în ce mai amare, unele aproape de iraționalul unor trăiri extreme, și orgolii personale explodate în spațiul public, problema reală – care ar trebui să fie singura importantă – este că, nici măcar în acest moment, că jucătorii principali de pe piața politică de pe Dâmbovița nu au curajul să se exprime în ce privește evoluțiile spectaculoase ale conflictului din Ucraina, cu un viitor marcat de modul în care se vor desfășura negocierile la masa pe care se află planurile de pace american și cel rus.

Este aproape halucinant să vezi că subiectul lipsește cu desăvârșire în spațiul public de la noi și asta, pe fond, arată că, pe viitor, suntem în continuare pregătiți să fim spectatori pașnici cu o neutralitate asumată, care, practic, ne pune și ne va pune în poziția de a fi privitori de la galerie. Asta în cel mai bun caz, adică, măcar acum, din politețe strategică, am putea fi invitați în sala în care, la finele acestui an, se va desfășura un Summit convocat de Zelenski, care, de astă dată, dorește să cheme și Rusia, foarte posibil și China și India.

Cine de la noi, măcar teoretic, măcar din ambiția de a se auzi și un punct de vedere al diplomației românești, va spune dacă, da sau nu, am putea fi de acord sau ne-am dori chiar să participăm la acel grup de țări denumit „Grupul Îndrăzneților”, care numără cinci sau șapte state care se află în negocieri foarte avansate pentru a trimite în Ucraina trupe terestre. Susținem sau nu (diplomatic și militar) soluția despre care se vorbește acum, adică formarea unui contingent care să nu aibă mandat de angajare în acțiuni ofensive, ci să se constituie ca garanția strategică pe care Occidentul (NATO și UE) să o dea Ucrainei, care ar urma pașii propuși de Trump, aducă un armistițiu imediat și apoi angajarea în marile negocieri pentru semnarea unui acord de pace?

Proiectul acesta – invocat pentru prima oară în februarie de Președintele Macron – pare să fie asumat acum de Marea Britanie și Germania, ca parte a unei soluții ce ar putea funcționa după negocierea necesară cu Rusia, blocând conflictul și obligând la intrarea pe canalul care să ducă la un acord de pace. Nu cred că România ar trebui să-și permită să rămână în poziția unui actor nesemnificativ, chiar dacă este poziționat strategic în marginea conflictului și are toate interesele naționale legate de recunoașterea acestei poziții speciale, de cei care se vor reuni pentru discutarea viitorului regiunii. S-a mai întâmplat să fim scoși total din negocierilor pentru Acordurile de la Minsk, n-am fost incluși în negocierile pentru Transnistria, oare tot așa vrem să rămânem și acum?

E vital să spunem că avem o poziție națională fermă și să cerem aliaților noștri să o ia în seamă exact pe măsura eforturilor noastre enorme, pe toate planurile, în susținerea Ucrainei, dar și a aplicării măsurilor decise la nivel e NATO și UE. Acei parteneri au spus de nenumărate ori că România s-a dovedit un partener cu valoare de neînlocuit pentru apărarea intereselor Alianței pe frontiera unde ne aflăm, aceea a tuturor riscurilor și incertitudinilor. Și ar fi drept să avem politicienii care, exact pe această bază, să prezinte propriile propuneri, doleanțe și poziții strategice ale unei Românii care să-și poată impune propriile interese strategice. În loc de asta, vedeți care sunt falsele priorități care domină, otrăvesc și blochează piața politică din România, parcă forțând o intrare a ei în zona de penumbră și de non-relevanță.

Depinde de ce vrem. Va depinde de ce alegem, poate, cândva, când va veni vremea, după Sărbătorile de Crăciun, poate și după cele de Paști. Timp în care ceilalți au terminat de negociat și au plecat în treburile lor, ca niște răi și fameni ce sunt dânșii.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro