În opinia mea, aceasta va fi marea temă a jocurilor geopolitice ale viitorului previzibil. Tendinţa e deja foarte vizibilă în anumite zone de conflict: situațiile par să iasă definitiv din zona confruntării subterane și trec deja în cea cea deschisă, aducând noi incertitudini şi tensionând relaţiile internaţionale.
Drept urmare, ne place sau nu scenariul, iată că cei care s-au întâlnit la Kazan în formula BRICS+ reprezintă aproximativ jumătate din populația lumii, cu țările lor care vor să se rupă de sistemul actual de relații internaționale și să-și construiască o nouă rețea de instituții de sprijin. Și, de ce nu, este credibilă și tentația către adoptarea unei formule proprii, sui-generis, care să derive din expriențele succesive ale trecutei Societăți a Națiunilor și a celei aproape de colaps de acum, Organizația Națiunilor Unite… și, poate, nu degeaba este prezent la reuniunea BRICS+ și A.Guterres, secretarul general de acum al ONU, cel declarat persona non grata de către Israel.
În lipsă de alte soluții, confruntate cu falimentele succesive ale diverselor inițiative de pace, avortate aproape imediat după momentul lansării apelulului la participare internațională, super-puterile se văd nevoite să-și amintească de vechile soluții adoptate în disperare, tocmai pentru a răspunde unor situații de criză extremă.
Revine astfel în memoria unor negociatori soluția „mandatelor internaționale”, considerată de unii experți, din nou, ca soluția de salvare și de extremă urgență, prin care Societatea Națiunilor (creată pe 28 mai 1919) relua o idee lansată de Sam Smuts, prim-ministrul Federației sud-africane, care spunea să regiunile și popoarele dominate de imperii coloniale să fie puse sub autoritatea Societății Națiunilor. Președintele Wilson al SUA, reia ideea mandatelor, spunând că nu se poate tolera ca puterilor victorioase în Primul Război Mondial să poată anexa regiunile odinioară aflate în componența Germaniei, Austro-Ungariei și Imperiului Otoman.
Dar, între intenții nobile și realitate, avea să se interpună textul clasic de referință a ceea ce a devenit cheia înțelegerii a ceva ce urma să se întâmple și a ceea ce este și azi uriașa tragedie din Orientul Apropiat. Astfel, în art 22 al Pactului Societății Națiunilor se spune că, în cazul regiunilor arabe din fostul Imperiu Otoman, se înregistrează situații diferite care necesită rezolvări internaționale cu totul diferite: „anumite comunități care aparțineau odinioară Imperiului Otoman au atins un grad de dezvoltare astfel încât existența lor în calitate de națiuni independente poate să fie recunoscută provizoriu, cu condiția ca administrația locală de acolo să fie ghidată de sfaturile și ajutorul unei puteri mandatare până la momentul în care se vor putea guverna singure…” .
Pe cale de consecință, în regiunile respective, Franța și Marea Britanie primesc statutul de puteri mandatare aflate cu totul sub controlul unei „comisii permanente a mandatelor”, care avea ca misiune analiza rapoartelor anuale trimise de puterile mandatare… Cui i-a păsat?
Era e încercare de evoluție – cel puțin în termeni de jurisdicție internațională – față de sistemul mult mai rigid și restrictiv al protectoratelor coloniale, „…regim care rezultă din înţelegerea dintre două state, care se caracterizează, în general, printr-o repartiţie inegală a competenţelor respective. Este posibil să distingem între mai multe tipuri de protectorat: protectoratul drepturilor omului şi protectoratele coloniale.
În primul caz, două state aparţinând aceleiaşi civilizaţii, dintre care unul este mare şi puternic, iar celălalt prezintă o populaţie redusă, pot ajunge la un acord prin care cel de-al doilea stat se poate pune sub protectoratul celuilalt. În ce priveşte protectoratul colonial, se deosebeşte de statutul colonial în măsura în care teritoriul colonial este supus regimului administraţiei directe din partea metropolei, în timp ce teritoriul sub protectorat păstrează o anumită formă de autonomie, cel puţin pe plan intern.
Este vorba despre o nouă formă de dominaţie care, chiar dacă păstrează structura guvernării şi administraţiei locale, permite unei puteri externe să exerseze anumite atribute coloniale de putere şi control. Pe plan internaţional, Statul Protector să asigure reprezentarea diplomatică şi protecţia cetăţenilor protectoratului, Statul Protector asumă de unul singur responsabilităţile internaţionale” (sursa UNIVERSALIS).
Iată cele două realități geopolitice în ordinea succesiunii istorice înainte și după Primul Război Mondial:
Desigur, formula mandatelor ar fi fost un pas înainte, dar modul în care au fost negociate arată că în acel moment – exact ca și acum – există, cel puțin în mintea unora dintre liderii politicii ai planetei, profunda convingere că există popoare cu existență și destin de mâna a doua sau a treia, toate menite să fier arondate unei forme superioare de administrație, de tip despot luminat, care să le spună cum e mai bine să trăiască. Dacă vreți să înțelegeți absurdul, istorie care se întoarce acum pe aceiași cai, vedeți ce diferențe se făceau acum un secol între popoare și țări, cine era socotit demn de ascensiune și cine nici măcar nu figura la capitolul soluții posibile, și realizați care sun șansele ca discuția respectivă să fie repusă pe anumite mese de negociere.
Se mai poate?
Liban, octombrie 2024, sursa MEDIAPART
Cu siguranță că da, din moment ce toate celelalte soluții dispar și singura care rămâne pare să fie redesenarea unui raport de forțe asemănător cel din perioada Războiului Rece, cu pacea garantată doar de „echilibnru al terorii”, bazat pe numărul și forța armelor nucleare din arsenale. Pe atunci, în destul de puține cazuri și aparținând unui număr restrâns de super-puteri.
Acum s-a deschis sezonul nuclear de vânătoare. Toată lumea vrea propriul său stoc de armamente nucleare tactice și strategice (până și Ucraina), amenințarea cu holocaustul nuclear a devenit ceva obișnuit. Dacă lucrurile continuă astfel, o spun diverse agenții de informații militare, mai trebuie doar foarte puțin timp până când formațiuni non-statale, organizații teroriste, vor emite același tip de pretenții și nu trebuie uitat că asta se va petrece în contextul în care regulile privind conducerea operațiunilor militare, codificate prin Convențiile de la Geneva și protocoalele lor adiacente, sunt progresiv anulate prin decizii politice de nivel înalt.
Statele mici, sărace și dependente, vor căuta din nou protecția unei formule de putere oarecare, nu mai interesează ideologia, din ce în ce mai mult e vorba despre supraviețuire imediată și de identificarea rapidă, corectă și la timp, a persoanelor, grupurilor sau alianțelor care au capacitatea reală de a oferi garanții complexe pentru supraviețuirea națională a celor care acceptă noile tipologii de mandate de subordonare.
Acum a venit vremea când se numără pretendenții și se duc bătăliile pentru extinderi teritoriale, exact ca în momentele în care se desenau hărțile post-imperiale și se pregătea perioada neo-colonială. Asta aceasta a luat sfârșit și spirala istoriei se întoarce, cu forță și la o altitudine superioară, ajungându-se în punctul în care e strict necesar să se ia o decizie.
Desigur, știu bine că nu ne întreabă nimeni și nici nu o va face în pregătirea următorului scenariu.
Dar credeți că avem oamenii politici pregătiți pentru a gestiona corect următoarele opțiuni de supraviețuire economică pentru România, căci despre bătălia economică va fi vorba în cazul țărilor mici?
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro
Cine vor fi noii „mandatari” care-și vor împărți lumea?
- Detalii
- Cristian Unteanu
- Editorial