Am învățat că fiecare dintre aceste mărturii, oricât ar veni ele din surse diferite, chiar perfect antagonice, conțin fiecare un avertisment asupra a ceea ce va fi dacă, inconștienți cum suntem față de propria noastră devenire, nu vom dori să punem niciodată întrebările necesare și, pe cât este posibil, să descifrăm semnele care ni se arată.
Într-o lungă noapte de toamnă, în casa sa părintească de la Sighet, am realizat un interviu cu Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace care spunea că, la Auschwitz, copil fiind, în mijlocul ororilor indescriptibile ale genocidului organizat de naziști, și-a pus întrebarea unde este Dumnezeu și de ce l-a scutit să moară alături de membrii familiei sale...”Am descoperit atunci, am avut revelația care este la fel de puternică și acum și mi-a dat sens existenței, că datoria mea era ca, din acel moment, să devin martorul a ceea ce trăiam și să povestesc lumii despre ce s-a întâmplat și despre pericolul ca demonii să revină și, cândva, să continue distrugerea...” .
Poate, tocmai din cauza asta, este important să vedem dacă se poate deja descifra țesătura construcției lumii post viitoare, așa cum va fi ea profund marcată de ororile, crimele de război și genocidul p0etrecut în atâtea zone ale planetei. Sau ar trebui să se întâmple să fie dacă liderii lumii nu s-ar afla sub tala bocancilor militarilor obsedați de demonstrarea zilnică a singurei lor capacități intelectuale pentru care au primit grade și soldă, adică uciderea unui număr cât mai mare de oameni și cucerirea subsecventă de teritorii. Dar acesta este oare sensul evenimentelor sau, dimpotrivă, crește nivelul de ură, amenințare, de mesaje de intoleranță și chemări luptă pentru aneantizarea dușmanului?
Știți răspunsul, așa că vă rog să-mi permiteți să mă întorc la povestea lui Elie Wiesel care lăsa deschisă atât ușa spre posibilitatea ca cineva să fi dorit să învețe din tragediile istoriei cât și, în egală măsură, deschiderea spre o lume a viitorului dominată de imaginile morților și de chemarea la răzbunare?
Am văzut mult (mult prea multe) zone unde războiul își deschidea aripile și am văzut și ce transformare uluitoare aducea în viața oamenilor obișnuiți de porțile infernului. Am descoperit povești extraordinare în care era ascunsă profeția despre viitor. Nu un viitor global, ci cel al lumii în care oamenii aceia știu că sunt condamnați să supraviețuiască, știind foarte bune că nu au și nici nu vor avea vreodată puterea de a schimba sensul destinului decis de vrăjitoarele moderne. Și atunci ce le râme?
Ce am văzut și am ascultat eu sunt povești nenumărate ale tragediilor trăite, singurul lucru pe care-l mai dețineau ca memorie care să dea forța să meargă mai departe în speranța că dacă nu ei, atunci măcar cei care vor veni să audă istoria trecută și să se răzbune pe măsură.
Doar un exemplu cumplit dintr-o asemenea casă a amintirilor, o casăm unde trăia un martor care povestea necontenit, sub forma unei litanii nesfârșite, istoria-mesaj despre moarte și răzbunare. Eram în Liban unde am realizat împreună cu colega mea Cristina Ionescu de la TVR, un șir de reportaje cu lideri religioși reprezentativi, încercând să găsesc, obsesiv și inutil, întrebarea despre ce-ar mai putea face Dumnezeu pentru a trimite din nou mesajul său „Fericiți vor fi făcătorii de pace!”.
Am ajuns însă și în Valea Bekka unde, printre altele, am fost invitat să intru într-o casă cu totul și cu totul neobișnuită , în sine posibil subiect de film documentar. Era micuță, o casă de sărăcăcioasă de țară cu două camere unde trăia o singură femeie în vârstă, apariție în negru care a deschis rapid ușa camerei de oaspeți, camera mare, unde a început lecția de memorie.
Nu erau decât două taburete, ea a rămas în picioare în fața pereților acoperiți doar cu fotografii. A început litania rapidă de nume, toți erau morții neamului său, bărbați, femei, copii, decedați în lupte cu soldații sau coloniștii israelieni... Nu comenta nimic, rostea doar nume după nume, își asumase menirea asta și aflam atunci că asta își dorea să fie viața de acum înainte, recitând la nesfârșit numele morților. Și invocând astfel un fel de dreptate divină.
Greu de suportat experiență în această casă a morții, asemănătoare doar cu ce-am văzut în Cambogia, în acele „killing fields” pentru rememorarea milioanelor de victime din perioada Pol Pot. Dar de ce vă vorbesc acum despre „casa morții” din Liban?
Pentru că, nu știu în ce proporție, dar am certitudinea că acesta este unul dintre vectorii importanți, se articulează resorturile memoriei colective și astfel se motivează voința și capacitatea de protest a generațiilor succesive de palestinieni ieșiți la luptă în așa numitele „Intifada” în care copii și tineri ieșeau în stradă să arunce cu pietre împotriva soldaților israelieni.
Sursa: Britannica.
Termenul ”intifada” a fost folosit pentru prima oară pentru a desemna mișcarea palestiniană de revoltă în perioada febriarie-marti9e 1989, atrăgând atenția internațională din cauza unei însemnate prezențe feminine, cu moscheile servind drept zone de adunare și mobilizare. A doua Intifada are loc începând cu septembrie 2000 și este caracterizată de o militarizare din ce în ce mai accentuată ca rezultat al tensiunilor din ce în ce mai marcate între Autoritatea palestiniană și guvernul israelian și al deplasări8i de forțe americane extrem de importante în regiune în contextul luptei globale împotriva terorii.
Dar și, în paralel, datorită îndepărtării, până aproape de dispariție, a speranțelor aplicării Acordurilor de la Oslo și a „Soluției celor două state”. Situația se deteriorează și astfel ajungem la momentul de acum în care nu mai este vizibilă măcar începutul unei soluții negociate ci, dimpotrivă, pare să se profileze o distrugere de tip apocaliptic în Gaza și, în paralel, dezvoltarea pe noi componente a ofensive împotriva Libanului.
Sursa: timesofisrael.com
Dincolo de rezolvările militare de acum, întrebarea esențială este – și de aici spaimele reale ale multor servicii de informații – dacă nu cumva această cea de-a treia Intifadă de care se folosesc cei din Hamas și Hezbollah nu este aproape, unii spun chiar extrem de aproape să se transforme în ceea ce-și doreau de mult timp cele mai radicale dintre grupările islamiste, adică o „globalizare a intifadei”. Asta ar însemna – dacă vă uitați atent sunt deja semne relevante – că generația cea mai tânără a revoltei migrează poate definitiv în Europa și Statele Unite, alăturându-se organizațiilor active în zonele respective și diversificând acțiunile de răzbunare asupra unui complex de ținte legate de interesele israeliene dar și împotriva unor obiective cu valoare simbolică pentru țările respective găsite pentru alianța cu SUA și Israel. Amnintirile lor sunt astfel construite, vedeți aici o mărturie emoționantă și cu un alt „zid al memoriei”:
Să ne pregătim oare pentru o nouă Intifadă sau pentru conjugarea nebuniei la scară planetară? Dacă e să-mi amintesc de poveștile de care vorbeam la început, cred că cea de-a doua variantă este cea mai probabilă. În rest, doar povești despre crime...
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro