Căutat în exprimarea sa geografică, locul copilăriei sau al unui timp idealizat care nu mai este posibil să existe întocmai, dar totuși, ca în oricare situație implicînd puterea minții, îți îngăduie să-i pipăi prezența, acolo, sub ochii luminați de regăsirea tristeții, instituția în sine a trecutului doar aparent stă interzisă în dosul unui impas. La urma urmei, o copilărie poate fi și artificial fabricată, cu elemente împrumutate din zone aflate la mari intervale de timp. Influențele reziduale provenite de pe urma îndeletnicirilor precedente, a lecturilor literare, a studiilor însuflețite și a discuțiilor edificatoare întregesc, prin filtrul părerilor care au reușit să rămînă în picioare, cunoașterea. O referință culturală tîrzie vine să lege concluzii pornite din blastogenia unor idei din celelalte timpuri. Acesta este un mod rațional de-a descifra filozofia propusă de William Faulkner, care avea convingerea emiterii că trecutul nu există. Nu e nici măcar trecut, după cum întregea el tabloul prins în cadrul amintirii. Imaginea pură a suspensiei, menținută în memorie printr-un miracol enigmatic, se contaminează de-a valma cu o cantitate minusculă din adevărul prezentului, adăugînd ceva ce n-a existat, ba încă și mai subtil: ceva ce acum lipsește de pe harta originală. Orice aducere aminte este o părere formată din suma adausului filtrat de evenimentele directe sau culturale derulate de atunci încoace.


Imaginea lui George Washington a fost îmbunătățită cu fiecare generație cinematografică sau literară, căci pe-aici am vrut s-ajung. Și unde ne aflăm? După ce- am fost învățați să privim cu evlavie orice amănunt al vieții primului președinte american cu dinți de lemn, ni se spune, fără prea multe explicații, cît de greșiți am fost și dă-i de pămînt cu statuile, picturile, cu siguranță că vor urma filmele, cărțile și toate celelalte. Dar cum poți avea o capitală măreață cu numele unui individ atît de odios încît pînă și complexul monumental de la Muntele Rushmore să se afle în pericol fără impunerea substituirii nominale? A sutelor de străzi, de poduri și de instituții, dar nu numai cele privindu-l pe George Washington, căci nu fu de capul lui, ci pe mai toți americanii considerați, pînă acum, figuri însemnate? Vă imaginați ce industrie de tăblițe cu numele străzilor din toată America s-ar pune pe picioare? Cîte costuri ar fi implicate? Cît ar atîrna schimbarea bancnotelor? A denumirii limuzinelor Lincoln. A, la urma urmei, tuturor mărcilor de automobile intrate în conștiința gloatei? Și pentru ce? Ca peste 20 de ani o altă mișcare tembelă să reconsidere epigrafia, să arunce la gunoi spuma aparențelor și să scormonească după nimicuri?


Este vremea schimbărilor precipitate, încă nu știm cît de superficiale, de ridicole, de nedrepte. Una dintre cele mai serioase țări din lume, la care toate celelalte priveau cu jind și admirație, a ajuns o glumă proastă. John Wayne, din idolul ecranelor și spaima răufăcătorilor, eminență a clanului Klux; Mark Twain, din apogeul inteligenței narative, reprezentantul supremației albe și disprețuitoare; Frank Sinatra, din Vocea sau Chairman of the Board, un rasist cu ochi albaștri (culoare care, în curînd, va fi interzisă prin lege! – noroc de filmul acela rătăcit, Higher and Higher); Henry Ford, din părintele bunăstării americane, cel mai odios proprietar de sclavi moderni. În fine, orice personalitate publică din ultimele sute de ani a devenit, în cîteva zile, o rușine pe obrazul Statelor Unite, ele însele o pată pe noblețea umanității. Cine spunea că americanii au cîștigat la pas Războiul Rece? Țopăie Stalin și Brejnev în cazanele cu smoală!


Dacă tot am fost purtați pînă aici de nevoi obiective, cred că a sosit timpul să vedem ce hram poartă cultura în structura unei națiuni. Este ea atît de importantă în aglutinarea națiunilor sau e vorba mai degrabă de-o făcătură de suprafață, parte a circului de îmbrobodire? Suntem pe cale să aflăm. Încă două-trei statui smintite… un set de trădări și înșiruiri de nebunii ieftine… cîteva aberații artistice, declarații sportive…


Experimentul american, așa cum credeam că-l știm, a luat sfîrșit. Din aroganța societății - dar nu numai a albilor, cît de umili și de generoși au fost negrii cu bani și influență? - s-a ales praful. La cîte acte de caritate s-au pretat marii muzicieni cu veceuri de aur masiv ori șefii rețelelor de droguri care săreau dintr-un Bentley într-un Rolls Royce doar pentru a schimba parfumul? În cîte copilării nefericite au investit marii politicieni de culoare (sau albii democrați ori chiar republicani, din același motiv) care azi dau prin trompetă apocalipsa unui stat pe care-l detestă, dar nu s-ar da în lături să-l guverneze pînă la ultimele taxe pe venit și proprietate?


Este o luptă pentru propășirea fiecăruia, salvează-se cine poate! Azi ne servește de minune cartea rasismului! Ne doare-n covrig de discriminări și opresiune (ce-ar fi trebuit să facă frații din Africa de Sud?), dar, dacă situațiile se leagă, nu ne putem opune doar pentru că beletristica unora sau mofturile mic-burgheze ale altora ar solicita sînge nevinovat doar ca un inept să pună mîna pe o dregătorie din tronul căreia numai tîmpenii să coacă!


În ceea ce ne privește, imaginați-vă doar atît: statuile lui Ștefan ce Mare, doborîte pentru că reprezintă un curvar care i-a împilat pe strămoșii minorității turce de la noi; statuile lui Alexandru Ioan Cuza, mutate prin subsoluri deoarece Unirea a fost făcută de o mînă de reprezentanți ai superiorității rasiale numiți masoni; statuile lui Mihai Viteazul duse la topit, știe el de ce. Nu v-ar conveni.


Tucker Carlson se întreabă dacă democrații vor fi capabili, în caz de victorie, să conducă o țară pe care o detestă cu tot cu istorie, cultură, economie și urbanism? Dl Carlson nu știe, dar poate afla, că asta au făcut toți dictatorii comuniști ai modernității. Ceaușescu, bunăoară: numai unul care-și detestă poporul decretează temperatura din apartamente la 16 grade pe timpul iernii; numai cine-și urăște din rărunchi nația care l-a ouat o înfometează ca pe un cîine pe care vrei să-l aduci psihic la sapă de lemn și numai cine-și disprețuiește patria în ultimul hal o privează de toate libertățile și-și ia propria populație în sclavie ca pradă de război. De ce n-ar fi capabili Joe Biden ori Nancy Pelosi, care s-au ploconit le picioarele teroriștilor tot de ei zbîrliți și au bătut temenele pupăcioase înaintea liderilor chinezi, care nu fac nici un secret din mînia cu care ar secera tot ce este american în 24 de ore, să troneze impasibili peste voința a 330 de milioane de zevzeci de-și spun unii altora mîndrul popor american?


Plecînd de la erudiția definiției, dacă numai un invadator fără milă ori dictator scîrbăcios ar putea detesta în ultimul hal țara pe care o conduce, cîte opțiuni rămîn democraților dacă se întîmplă să reușească emanciparea la guvernare? Iar dacă Statele Unite au pătruns în zodia ghilotinei, drumul a fost deschis pentru toți, nu vă faceți griji de nepăsare! Vor urma și ceilalți, culegînd surcelele pentru foc rămase de la marea defrișare. Căderea umanității abia se apropie. Iar dacă suntem prea inconștienți ca să realizăm că performanța la care ne supunem afectează prezentul, să ne treacă măcar prin cap că zidim cu abnegație trecutul celor care vor veni. Prin repetiția ororii, va fi numit trecutul continuu.

Liviu Cangeopol
31 iulie 2020
Atlanta, GA, U.S.A.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro