„Mărioară di la Gorj/ Ia la neica vreo doi zloți/ Și nu te iubi cu toți”: acestor versuri dintr-o melodie emblematică a Mariei Tănase li se pot atribui și anumite conotații autobiografice, povestea cele mai importante voci din istoria cântecului românesc (nu doar popular) rezervându-ne încă destule surprize.

Fata unor olteni pripășiți prin mahalaua bucureșteană Cărămidari nu a apucat să facă decât trei clase primare, s-a angajat la primul fast-food bucureștean („Automatele Herdan / Bufetul de 7 lei”), a fost eliminată în semifinale la Miss România pentru că – în opinia juriului - avea picioare prea groase(!), de ciudă s-a apucat de cântat, la Teatrul Cărăbuș al lui Constantin Tănase (care, inițial, nu a suportat încă un Tănase pe afiș și i-a modificat numele în „Mary Atanasiu”), a pozat pentru un incredibil pictorial nud cu temă legată de șah (pretext pentru legionari ca s-o interzică), a făcut un avort la 16 ani și nu a mai putut avea niciodată copii, a avut relații cu agenți secreți străini și este destul de posibil să fi cochetat ea însăși cu unele operațiuni de spionaj, s-a iubit cu o mulțime de bărbați (nu doar români), a fost descoperită de marele folclorist și etnomuzicolog Harry Brauner (de la care a preluat mai multe cântece vechi, între care „Cine iubește și lasă”, culeasă de acesta în satul Drăguș, din Țara Făgărașului, în cadrul unei campanii de cercetare coordonate de Dimitrie Gusti), a avut o legătură controversată cu Brâncuși (care a alungat-o fără menajamente, printre altele acuzând-o de vulgaritate, după ce, la Expoziția Universală de la New York din 1939, a cântat cu dezinvoltură „Ține, Leano, cu Roosevelt!” – sau, în altă cheie de lectură, „Ține, Leano, curu' zvelt!”), a contractat o căsătorie formală, întreținându-și bărbatul – Clery Sachelarie - care-i tolera toate aventurile, se pare că a beneficiat de favorurile lui Gheorghiu-Dej, care i-ar fi dăruit o casă (dar i-a refuzat titlul de Artist al Poporului), și a fost turnată la Securitate de Păstorel Teodoreanu. Dar, mai presus de toate, a cântat absolut dumnezeiește și, dincolo de complicațiile ei biografice, asta nu i-o poate lua nimeni! („Niciodată n-am cântat altceva decât cântece populare româneşti. Veniţi de prin împrejurimi şi din îndepărtări la oraş, ţăranii aciuiţi prin mahalaua noastră, după ce-şi lăsau lucrul, cu voci când înflăcărate, când domoale, cântau cântecele de acasă. De la ei ştiu cânta, de la ei, de la taica şi de la mama. Multă vreme mi-au rămas în suflet cântecele acelea triste, tărăgănate, cu alean, de blestem, de răzbunare, de revoltă, bocete, cântece de leagăn, cântece de nuntă.”)

Maria Tănase face parte din acea categorie de personaje iconice ale istoriei și culturii noastre de care nu ai voie să te „legi” și trebuie să vorbești întotdeauna „frumos”, evitând „anumite” subiecte posibil supărătoare, de pildă pe cele cu conotații explicit erotice (...dar nu numai!) și implicații în zonele întunecate ale subconștientului colectiv, altminteri fiind pasibil de a fi blamat fără menajamente („melodramă, sentimentalism, senzaționalism ieftin”, care tulbură „imaginea unui personaj oricum intrat definitiv din legendă”). Falsele pudori încă ne domină când încercăm să ne apropiem de asemenea figuri iconice și din alt unghi decât cel laudativ, encomiastic chiar. Ca și Eminescu, bunăoară, Maria Tănase tinde să devină un tabu, un concept socio-cultural intangibil, aproape abstract, în intimitatea căruia nu îți este permis să „intri cu bocancii”. Nu poți atenta la un simbol național, la „Pasărea Măiastră a cântecului românesc” (...deși chiar și această formulă, devenită deja loc comun, trimite indirect la o relație teribil de pătimașă, mult dincolo de vreun „cod al eticii și echității... tradiționaliste”). Sub pecetea moralei ca sub o piatră tombală încă ne fofilăm discret, evitând unele „zvonuri necuviincioase”, scornite de „tot felul de obsedați”. Preferăm ipocrit să vedem doar partea „imaculată” a lucrurilor, contribuind la perpetuarea unor imagini „curate”, care, printr-un soi – pervers! – de sinecdocă pars pro toto, să asigure părtinitor o imagine photoshopată artistic. (E ca atunci când, pe vremea lui Ceaușescu, în fiecare sezon autumnal, Telejurnalul era pus sub semnul depășirii în cascadă a recordurilor producției agricole, rezumat pieziș de versul arghezian „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă...”, ignorând, însă, continuarea din poemul original: „...sufletului nostru bucuros de moarte”!)

Și ce dacă „Mărioara di la Gorj” transmutată în Bucureștiul localurilor de lux și, deopotrivă, al cârciumilor interbelice, sau la Paris, New York ori Istanbul, a avut o mulțime de amanți de toate neamurile și orientările politice? Nu ne e de ajuns că a cântat superb, ca nimeni alta? De ce trebuie scoase libidinal în evidență și „obscenitățile” biografiei ei? Pe cine mai interesează aventurile ei erotice, după cum de ce mai trebuie bătută monedă pe relațiile ei cu spioni dovediți și oficine de informații bănuite, atât românești, cât și străine?

Vorba 'ceea, putem să ne limităm la „Bun îi vinul ghiurgiuliu” că de „Cine iubește și lasă” poate că ne-am săturat și, să nu uităm, vorbim de un monument al artei și simțirii noastre, pe care nu-l putem mânji aducând în discuție diferite „accidente biografice”. Hai să ne auto-cenzurăm demn și responsabil! Nu ne trebuie o Maria Tănase de carne, ne ajunge epura ei de vinil, mai ales că Lucian Blaga spunea: „Am convingerea că femeia aceasta a fost sortită să scormonească sufletul poporului nostru până-n străfund, să-i smulgă comorile de cântece şi înţelepciune, să ne strecoare, reamintindu-ni-le, fiorul veşniciei şi, prin forţa ei interpretativă, să zvârle pretutindeni în lume lumina lor inedită, obârşită de straturile vulcanice ale melodiei şi filosofiei”.

În realitate, sunt convins că însăși Maria Tănase ar fi fost revoltată dacă viața ei ar fi fost „croșetată” consecvent astfel încât imaginea ei să fie una impecabilă, pastelată non-umoral. În deplin dezacord cu cerințele subînțelese ale corectitudinii politice cu iz balcanic, specifice „României pitorești”, Maria Tănase a fost un om adevărată, care, vorba clasicului cârcotaș (el însuși, se zice, pierit de vulgara „boală a lui Calache”!), a simțit „enorm” și a văzut „monstruos”. A trăit din plin, atât pe scenă, cât și în budoar. A fost înșelată și a înșelat. A fost de o generozitate fără seamăn, la limita ilogicului și a autoamăgirii (...iar asta a costat-o dureros). A făcut compromisuri (...și a fost victima unor compromisuri și mai mari). A visat, adesea, total, nerealist. A crezut că este deasupra lumii și, uneori, lumea a strivit-o cu nimicnicia ei. A fost – ca om și ca artist - de o frumusețe greu de înțeles sau pe care epoca ei nu era pregătită să o înțeleagă, un fel de Frida Kahlo teleportată pe Dâmbovița.

Dincolo de toate astea, însă, a fost absolut minunată în complexitatea ei umană plină de plusuri și de minusuri.

Maria Tănase a fost o magnifică ființă vie, pe care așa ar merita să ne-o reamintim, fără falsele pudori de care, poate, nu vom scăpa niciodată sau, în orice caz, nu prea curând.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro