Fascinația noastră la picioarele dictatorilor a fost întotdeauna promovată de capacitatea lor de-a-și satisface capriciile (printre care și cel de-a ne lăsa uluiți de groază). Hitler își permitea, bunăoară, în toiul războiului, să aibă un crocodil personal (capturat de sovietici odată cu căderea Berlinului și decedat pe 23 mai 2020 la Moscova – un crocodil, după cum se vede, mai mult comunist decît nazist!). Nu știu ce făcea tiranul cu el, nici nu cred că este interesant de aflat, dar și-a manifestat moftul și un subaltern cucernic i l-a satisfăcut. Păstrînd cu atenție și smerenie simțul proporțiilor și al esenței la scara omului de rînd, Stalin, Mao, Ceaușescu tindeau spre omnipotența divinității, deși toți se împăunau cu ateismul așa cum braconierul se laudă cu un trofeu capturat în sezonul prohibiției, cît și cu traiul modest al unui rege în anonimat. Cel mai mic hatîr, cea mai caraghioasă dorință erau transformate în realitate, cînd sărăntocul simplu era fericit să prindă tramvaiul spre locul de muncă sau ultimul metrou spre domiciliu, întovărășit, în cele mai fericite cazuri, de un coltuc uscat de pîine.


Să nu susțineți că acest aspect n-are nici o importanță pentru cetățeanul frustrat de lipsuri. Ceaușescu deținea automobile de lux pe care își permitea să le țină abandonate în garaje unde nu pătrundea nici lumina Soarelui, pe cînd cetățeanul liber aștepta un an să primească un rablament de Dacie nenorocită de la Pitești, pentru care- și plătea și plămînii (pe care, cu timpul, ajungea și el s-o țină pe trotuarul din fața blocului, sub prelată, din cauza penuriei de combustibil). Ceaușescu avea în dotare zeci de reședințe somptuoase prin care nici nu călca, iar cetățeanul eliberat aștepta zece ani pentru un apartament cu două camere, confort trei, într-un bloc mărginaș unde nu curgea nici apa rece, decît, cel mult prin pereți în timpul toamnei, iar la 10 seara lumina se tăia ca maioneza și se trecea pe regim de lumînare. Hainele cizmarului erau reciclate zilnic, pe cînd cetățeanul eliberat de sub jugul burghezo-moșieresc umbla cu aceeași pereche de pantofi patru-cinci ani, uneori și mai mult. Lui Ceaușescu îi atîrnau pe pereți exponate originale din pictura universală, iar cetățeanului proletar, igrasia și mucegaiul. Mîncarea era cărată, oriunde se deplasa tiranul, de bucătari înarmați și verificați, pe cînd cetățeanul proletar trebuia să stea la rînd pentru un chil de lapte o noapte întreagă, în vînt, ploaie, zloată sau zăpezi și glume porcoase. Ceaușescu se deplasa cu limuzine conduse de ofițeri de Securitate, elicoptere și avioane de lux, trenuri mobilate de la Consignația și din import, iar cetățeanul proletar mergea fluierînd a pagubă pe scară, bucuros că nu mai trebuie să plătească bilet. Cei cu care Ceaușescu urma să se întîlnească erau spălați pe mîini cu substanțe medicinale, în timp ce clasa muncitoare puțea de te trăsnea, din orice punct al aglomerației.


Chiolhanuri, blănuri și bijuterii, dislocări de munți, șosele acoperite cu covoare, călătorii pe iahturi grandioase, partide de vînătoare la limita opulenței și a inutilului, raderea unor localități de pe suprafața pămîntului la nevoie de capriciu și ridicarea altora din vînt și piatră seacă. Pe scurt, dictatorii lumii sfidau muncitorimea întregii planete, a bunului simț și a lui Dumnezeu. De fapt, în mintea lor preponderent ateistă, ei erau Dumnezeu. O sfidare care le întărea aparența de atotputernicie. Nimic nu le stătea înainte sau în spate. Că nu terminau cu bine, e drept, dar nu-i mai păsa nimănui, căci cui să-i mai aducă moartea dictatorului vreo bucurie de lungă durată, după un chin de peste 40 de ani (căci unii l-au apucat și pe Dej)?


De regulă, dictatorii proveneau din simpli țărani sau tîrgoveți de pripas, din familii modeste spre extremă, fără nici o calificare sau educație, cu slabe rezultate la învățătură, cu o inteligență adesea sub media porcului vecinului, prost crescuți ca un cîine ciobănesc, tobă de mîrlănie, fără nici o viziune generală ori filozofie particulară decît cea a crîșmei de lîngă depou. Oamenii aceștia făceau armate întregi să dîrdîie de spaimă la trecerea lor, înmărmureau academicieni cu bolboroseala lor bîlbîită în ședințe de lucru, înghețau suflarea societății și luau măsuri complet iraționale nu numai necontestate de nimeni, dar lăudate în versuri la telejurnalul de seară și-n maculatura de-a doua zi! Nu reprezintă asta o putere absolută în limitele umanității reduse? Nu putea trece acest soi de putere drept treaptă a divinizării forțate cu pistolul în mînă? Nu exact din suma acestor privilegii mulți dictatori își doreau puterea și n-o mai părăseau decît cu picioarele înainte, deși, dacă ar fi ascultat sfaturile consilierilor măcar în ultima clipă, s-ar fi putut salva cu sfînta fugă sub valize burdujite și-ar mai fi trăit o seamă de ani în discretă prosperitate și tihnă medievală?


Pe linia eficacității și-a parvenirii, dictatorii reprezintă cel mai aiuritor succes al unei loaze nemernice, iliterate și lașe, înaintea cărora se bîlbîie scriitori de geniu și tremură ca varga generali care au cîștigat războaie. Unul dintre cele mai scîrbavnice paradoxuri ale devenirii cu puteri de alterare a trecutului și de omisiune a prezentului, cu totala putință de abuzivă defrișare a viitorului. Doar ca o singură scîrnăvie să se simtă elevată la rang de divinitate nesancționabilă!


Dictaturile reprezintă cea mai mare cacealma din lanțul antropologiei universale, cînd cei mai lipsiți de merit ajung să se cațere și să dicteze de pe movila mizeriei celor mulți. Iar cei mulți... cum s-a spus cu deosebită claritate: în frică de teroare holistică și admirație de invidie prost mascată, cu capul în noroi și privirea înfiptă în talpa dictatorului! La unison în urale, ură și drag de colaborat cu diabolica divinitate a scîrnăviei, prin care-și respirau istoria, dacă se putea numi respirație ceea ce se întîmpla cu ei. Sau dacă era istorie coșmarul pe care-l agonizau.

Liviu Cangeopol
21 iulie 2020
Atlanta, GA, U.S.A.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro