Dacă nu suntem înconjurați de haos (ceea ce ar defini parametrii unei predeterminări a lumii care urmează), cum pot fi conturate întîmplările care ni se arată acum drept movilițe de fericire și pe care în clipa trăirii le-am neglijat fără păreri? Mi le amintesc atît de bine încît nu pot uita contextul în care s-au derulat. Să spunem: o seară cu bunicul unei nepoate de-a mamei, care mă luase la pescuit pe malul unui lac pricăjit de lîngă Iași. Nimic nu era interesant, nimic ieșit din norma momentului, de vreme ce era acolo și nu ne isca nici o agravare. N-am fost atacați de animale sau oameni, nici eu, nici bătrînul cu care eram n-am trecut prin primejdii, totul a decurs monoton de la o secundă la alta, nici măcar ploaia nu ne-a prins sau vreo viespe să ne fi asaltat. Pe deasupra, cum aveam să-mi dau seama că acea seară va rămîne definitiv impregnată în albumul celor mai glorioase împrejurări crepusculare care pot fi trăite de-un copil în mediul comunist?

Cum aș fi putut să devin conștient de valoarea înconjurului lumesc, cînd nu trăisem decît cîțiva ani, în pacea lipsei de comparație a elementelor care o alcătuiau? Orice memorie devine, astfel, o abatere de la realitatea trăită, o minciună de îmbărbătare a fericirii pe lîngă care am trecut. Dar nu ne-am dat seama. Nu era un proces conștient. E cu putință să fie amestecul unui înger care ține un filtru colorat între noi și lumea obiectivă la acea vîrstă. Acum, acestea odată stabilite, aș vrea să știu de ce, după 60 de ani, am ajuns să reconsider valoarea acelei banale treceri de timp, în care nici eu, nici bătrînul n-am găsit mare plăcere de capul ei? Ce mă determină să-mi aduc aminte, ce mă stîrnește să consider ceea ce rememorez drept o bijuterie care merită a fi păstrată? Am trecut prin zeci, sute de întîmplări cu atît mai memorabile, ce declanșează această amintire? Poate pentru că ascult formația The Zombies, deloc cunoscută lumii în care mă aflam atunci.

Practic, pînă am părăsit România, nimeni dintre prietenii mei de specialitate nu-mi amintesc să fi susținut a cunoaște fenomenul pe care criticii occidentali îl considerau drept Beatles fără de noroc. Era un apus roșietic de soare, așa cum am văzut adesea într-un album cu fotografii pentru ilustrarea textelor din publicțiile internetice, dar m-aș fi așteptat să-mi evoce mai degrabă o amintire din preajma Văratecului ori a capodoperei lui Cormac McCarthy, Meridianul sîngelui. Mă las bătut. Memoria face ce vrea din noi, nu descoperim noi asta, acum. Problema e cum să devenim alerți la clipele prin care trecem la orice pas, înainte de-a deveni ireversibilă amintire? Cine poate spune că momentul actual nu-l voi regăsi cîndva pe o pagină a catalogului de rememorări cîștigătoare? O grămadă de platitudini sar la cap, dar nu mă voi lăsa ispitei.


Măcar parțial, înălțătoarea nostalgie este explicată în oglinda prezentului. Citesc o știre din care aflu că, în Manchester, un grup de tineri a zdrobit cu pietre șase ouă de lebădă, sub privirile îngrozite ale mamei. Cîteva zile mai tîrziu, lebăda a murit de tristețe. Consider inutil orice cuvînt capabil să explice, să tragă concluzii și să condamne. Ca și cum n-ar fi fost de așteptat, ca și cum n-am ajuns cele mai feroce bestii posibile într-o lume iremediabil căzută. Un lider al mișcării teroriste BLM, pe care n-ai voie nici măcar infinitezimal s-o critici, dacă nu vrei să-ți pierzi locul de muncă, libertatea ori chiar viața, a solicitat partizanilor să distrugă tot ce cuprinde chipul lui Isus Hristos ori al Mariei, deoarece persoanele au culoarea nepotrivită și constituie un simbol al supremației albe. Ne apropiem de vîna pulsatorie a adevărului: doborîrea statuilor lui George Washington și Abraham Lincoln, o aberație altminteri inexplicabilă, căci negrii trebuiau să sară ca unul pentru a le proteja, n-a fost decît repetiția generală, cu costume, pentru atacul iconoclast împotriva creștinismului. Urmează, probabil, mai mult ca sigur, masacrarea, imolarea, interzicerea Bibliei, care a pus pe picioare inechitatea, opresiunea, manipularea și umilirea ființei nobile de culoare.


Există, dacă vrem, explicația declanșării în revers a exploziei vulcanilor care par c-au adormit în veac. Viespea din curul taurului somnoros. Scoaterea Arhanghelului din efigiile lumii. Ce e de așteptat de la o asemenea provocare? Trezirea, constatarea, distrugerea!


Ca notă de subsol, moartea lebedei mi se pare mai tristă decît uciderea statuilor, pentru că Dumnezeu este limpede în poruncile canonului: să nu-ți faci chip cioplit! Numai că gravitatea unei judecăți este adesea accelerată nu de ce se întîmplă, ci de ce consideră făptașul că semnifică. După ce, sute de ani, au fost smulși de pe sub tufele sălbăticiei africane (în care se simțeau ca în sînul lui Avraam, cînd erau fugăriți de fiarele junglei sau ale savanei și erau luați ca sclavi de triburile de frați negri care-i învinseseră) și au fost prezentați religiei cuceritorilor albi, de care s-au atașat cu fervoare, membrii comunității, prin doborîrea statuilor lui Isus și a mamei sale, prin spargerea vitraliilor și distrugerea picturilor (unele de o valoare inestimabilă), dovedesc că sunt în stare să se desprindă, simbolic… de orice. De istorie, de civilizație, de umanitate, de ei înșiși. Cine nu se dă în lături să lovească reprezentarea Fiului lui Dumnezeu nu va ezita să ne crape și nouă capul. Cu același extaz și dorință de justiție.


În carnavalul nebuniei fără urmă de inteligență, avem parte și de momente comice. Plecînd de la o medalie nobiliară instituită de Casa Regală a Marii Britanice, partizanii de pădure ai corectitudinii psihiatrice au luat atitudine împotriva imaginii reprezentate: Arhanghelul Mihail doborîndu-l pe Diavol și supunîndu-l cu piciorul țintuit în gît. Militanții consideră ilustrația drept o speță de cauzalitate inversă, un afront grosolan adus aventurii din Minneapolis, în care un ofițer de Poliție alb a stat așezat cu genunchiul pe grumazul unui răufăcător de culoare, pretext de la care a pornit incendiul terorismului minorității împotriva tuturor. A fost lansată o petiție ale cărei semnături sporesc vertiginos în dorința de-a modifica heraldica, dar și pentru a solicita scuze de la minoritatea insultată (nedemn de amintit, medalia a fost concepută cu mult înainte – 1818 – ca urmașii strămoșilor lui Floyd să întoarcă lumea cu sute de ani îndărăt).


Dacă mai era nevoie de încă un exemplu al răsturnării generale în era anomiei: o fotografie luată în timpul unor proteste din Washington D.C. ilustrează o scenă de un umor… ionescian. O tînără protestatară albă, aflată la un metru de doi polițiști de culoare, care-și păstrează calmul aproape în limita indiferenței, țipă la ei din toți bojocii. Încetul cu încetul, albii pun mîna pe mișcarea prin care negrii luaseră în primire societatea americană.

Liviu Cangeopol
3 iulie 2020
Atlanta, GA, U.S.A.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro