Aș putea spune ceva bun despre un fost prieten? Cu excepția întîmplării nefericite că este mort, un exemplu pios, ar fi util, să apreciem, de ce a fost decăzut din drepturile de prieten? Iar dacă a comis erori grele ori măgării repetate, care au dus la aceasta, am dreptul să-l expun publicului? Dacă greșesc, în primul rînd? Întotdeauna există o marjă de incertitudine, chiar cînd lucrurile par cît se poate de clare. Deși, chiar dacă nu greșesc... după numărul celor care mă citesc, nu trebuie să reprezinte o problemă serioasă. N-are sens s-o mai lungim, să vă plictisesc ori să vă țin în mod artificial atenția încordată: foștii mei prieteni, cei la care mă refer chiar prin toiul acestei fraze, au ajuns la numitul rang prin bunăvoința terminalului biologic al destinului care s- a învrednicit de ei.

Dar ar fi putut să ajungă astfel și-n alte împrejurări. Mai mult, faptul că au murit a dus în unele circumstanțe la un soi de împăcare univocă. Sincer, dacă ar fi cunoscut o întîrziere, am fi rămas prieteni? Mă îndoiesc. Da, poate ne-am fi împăcat, detest să exprim optimism la orice pas doar pe considerentul că pesimismul este grețos, dar la fel de bine poate că nu. Pentru că există unii cu care nici nu mă mai salutam pe stradă. Anularea unor fragmente din viața ta. Sinucidere prin ricoșeu.


Acum nici nu mai are importanță care dintre ei a plecat, care mai stăruie și care se vor duce nu peste mult, pentru că, de la zece mii de kilometri, interesul constituie o categorie ținînd mai mult de elanul psihic al firii decît de o necesitate fizică sau măcar de iluzia unui reper al prezentului. În principiu, relația a adăpostit ceva rău: ori eram prea necopt cînd îi îndrăgeam și ne împăcam de minune tocmai din cauza asta ori s-a întîmplat ceva neprevăzut între timp, cum ar fi maturizarea, canalizarea unor noi avantaje, dezvoltarea caracterului în părțile lui austere, intoxicarea cu neadevăruri puse în vorbă de structuri paralele.


Se pare că evit de pomană oglinzile. Ce-am făcut de-am ajuns să am fața asta? În ce mi-am încleiat barba și de unde-am făcut rost de zgîrieturile de pe frunte? N-am avut nici un episod, nu mi-am pierdut cunoștința, n-am folosit substanțe controlate de bandiți sau barmani, n-am leșinat, n-am stat o clipă pe întuneric. Ascult Primal Scream, o formație din Scoția care-și pornește inspirația din The Rolling Stones. În acest punct, regret că lumea este alcătuită prost pe baza imitației. N-ar trebui să fie admise reproducerile în nici un domeniu. Nu pentru că multiplică lumea, ci pentru că o deformează. Reperele celor necunoscute, oricît de infime la număr, le domină pe cele asemenea, oricît de evidente. Iar dacă e să observi ceva, o poți face și-n absența oglinzilor și a paternității.


Ne aflăm, poate, în corelație cu imaginea Cuiva, dar nu suntem acel Cineva de nici un fel și asemănările sunt minuscule, infinitezimale în raport cu îndepărtarea de model. O pricăjită aproximație de suprafață. Odată cu tranzacția fizică, nu ne-a fost conferit și darul percepției simultane și pure. De ce nu mă opresc aici? Nimeni nu dispută micul adevăr pe care l-am expus, n-am descoperit nimic, nu țin să chem în judecată nici o entitate ostilă sau indiferentă. Voi regreta? Probabil. Să merg înainte? Ce altceva aș avea de zămislit?


V-am plimbat prin văgăunile Munților Neamț pînă la saturație, aproape în toate cărțile concepute din plictiseală și jale. Avem nevoie de sînge proaspăt, cititori abia ieșiți de pe băncile liceelor, dacă vrem să progresăm. Nu e doar locul, ci și timpul. Nu v-aș tîrî prin Văratecul contemporan nici plătit regește de-o agenție de voiaj. În spatele imaginilor trebuie să pîndească obsesiile scenelor trase din filmele lui Tarkovski, eventual Bergman, geamănul său scopit, simfoniile lui Beethoven, care azi ar isca ilaritate în noile decoruri, afecțiunea prietenilor mei din Iași, azi morți în diferite pagube, pe diferite gunoaie. Fără ei cei de-atunci n-aș putea evoca acele vremuri. De aceea mă despart atît de anevoios de amintirea lor, cînd, practic, ar trebui să le zbor pe deasupra capetelor.


Cum s-ar spune, referințele culturale mă trag în jos. Cornel Chiriac, asasinat de un nebun, probabil pus de Securitate. Nu acuz, trec în revistă. Ioan Petru Culianu, asasinat de alt nebun, pus, din același interes, de organul de represiune al imposturii de partid. Emil Georgescu, înjunghiat de 22 de ori de un al treilea nebun, plătit, mai mult ca sigur, de instituția de asasinaj și caritate comunistă. Nu mai vreau să deschid front politic, să-i ia naiba pe vecie! Dar una era un asasinat petrecut în patrie, sub ticăloșia și gheara comunistă, unde ar fi căpătat valori de normalitate și rutină, și alta într-o țară liberă de imbecili și demenți! Asasinarea lor a fost de două ori mai absurdă și mai agresivă, dublată de blasfemia socială a diferențelor de sistem.


Crîmpeie excepționale presărate în peisaj, în orice peisaj, de călători aduși de vînt din țări occidentale, creau speranța că nu fusese totul pierdut, cum încercau mătrăguile comuniste să ne facă a crede. Țigări și băuturi străine, nu doar că, în comparație, cele românești erau hidoase, dar ca dovadă că nu reușiseră încă să suprime normalitatea prosperă a dușmanului. Orice capăt de ață purtînd marca unei țări de fabricație din lumea liberă, cum o numeam atunci, era marca libertății și a adevărului. Se aflau la o masă vecină cîțiva greci sau nemți, te simțeai în al nouălea cer. Aceia erau oameni care văzuseră vedete, oameni politici, scriitori și filozofi, oameni care se plimbaseră prin Paris și Londra, care văzuseră filmele interzise la noi, oameni care mușcaseră din toate fructele oprite în țara care se îngrijea de confortul și viitorul nostru. Chipul monstruozității de asasinat capătă contur. Nu veți fi niciodată primiți în alte case și chiar dacă, prin consens, veți reuși, vom avea noi grijă pentru a suprima victoria!


Această mascaradă reprezenta și o mare umilință, pentru că automat asumam starea noastră de legumă socială, de țărănoi - murdari în comparație cu semizeii încălțînd pantofi de piele, ceasuri de aur, mașini sport, pantaloni de lînă fină și cămăși de mătase -, ignoranți și barbari la poalele cuceritorilor. Cum făceam noi parte din paradisul proletarilor, cînd singurele spații edenice erau decupate în jurul unor țapinari din Italia, Germania, Franța ori țările scandinave, care pufăiau Kent și duceau bere Tuborg pe șiră, de la magazinul pe valută interzisă, iar noi salivam ca niște cîini proști zâmbind stînjeniți, mai dînd și din coadă? Înțelegeți ce-au făcut din noi? Niște troglodiți prin ucaz prezidențial, lipsuri și interdicții. O marcă pe care-o purtăm și acum în ignoranța noastră prin lume.


Partidul ridica în jurul nostru ziduri de handicap, pentru a ne ține mai bine-n cușcă! Ne-au ținut! Nici o mirare de ce eram ciuca bătăilor la orice olimpiadă, la orice sport, în orice domeniu artistic, în măiestrii literare și cuviință de terasă! Popor de mîna a doua, buni doar la munci agricole manuale, gări calificate de marfă și furt profesionist din magazine civile. S-au mirat cohorte de autohtoni și civilizați de ce-am ajuns după căderea cortinei. Nu am ajuns nimic nou, eram de mulți ani aici, fără s-o știm, căci bandiții nici nu ne lăsau să ieșim din lagărul lor mocirlos! Poate le era și rușine cu noi! Și, în context deformat, aveau dreptate. Dar ce este menit să se întîmple s-a întîmplat și românii au îngrozit, prin toate calitățile și năravurile dobîndite în epoca de aur, în prealabil, la scurt timp după ce comuniștii și-au luat pauza de masă. Am rămas cu faima, deși lucrurile s-au mai încîntat puțin în ultimii ani. Pentru a mări batjocura, barzi ai Securității cîntau talentele poporului și cît de buni atleți eram după ce ne retezaseră picioarele și aripile! Nu vor plăti niciodată!


Știți ce ar însemna să plătească? Execuții pe stadioane, televizate sau nu, sute de pușcării pline ochi de șeptelul de Securitate și Partid, milioane de confiscări, în bunuri și bani, procese metodice, de o birocrație ucigătoare, interzicerea lor și a urmașilor la funcții de conducere, de făcut bani, de influență sau manipulare! Nu, nu, nu ne-am redresa numai din cauza asta, suntem conștienți de nerozie, dar măcar ar reprezenta kilometrul zero, nu simbolul lor de rahat din centrul Bucureștiului! Comunismul este o stare a isteriei psihice induse în mase, mai mult decît o stupidă bornă kilometrică prin care ne-am rezolvat superioritatea și curajul! Pentru că măsurile luate s-au oprit la nivelul titlurilor și al simbolurilor, o rețea a terorii surde a fost și mai solid construită în străfundurile patriei. De nedislocat. Insolvabilă. Eternă și predispusă numai la concesii venite din interior, în folosul celor din rețea, în liniștea frămîntată a evenimentelor de sacrificiu din tura lunii decembrie 1989.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro