Nu mai e de mult un secret că extrem de puținii cititori rămași (da, da, a existat această breaslă de ființe speciale, de care ați auzit, probabil, de la cei mai în vîrstă, acum pe cale de dispariție) și-au pierdut răbdarea lecturii. Mintea lor caută modalități de-a economisi timpul, pentru a fi realocat altor distracții (televiziuni atinse de hipotiroidie, rîgîit pe terase zgomotoase, răgete evocatoare pe stadioane, hălăduit fără țintă pe străzi aglomerate). Pentru a citi, individul trebuie să se oprească în loc din goana vieții, să se concentreze din ochi cîteva secunde, să-și frece picioarele de covor, să descifreze ce mai înseamnă una sau alta, de la un prieten ori dintr-un articol de ziar, ca să ajungă la o concluzie care ar fi putut să fie cuprinsă pînă la urmă într-un simplu ,,da” sau ,,nu”. De regulă, e ,,nu”, punct marcat, discuție încheiată. Nu interesează pe nimeni determinarea lipsei în absența prezenței.


Între timp, arta scrisului s-a prostituat și ea de pămînt. În primul rînd, ne-am trezit cu o pletoră crescîndă de titluri anoste. Zeci, sute, mii, hai, poate chiar zeci de mii de exponate ale maculaturii ordonate fără bariere zac pe podele de lăcaș cultural ca o mîzgă stînjenitoare. Pe primul loc al poluării, o editură din provincia țării iubite, care, într-o vreme (parțial și acum), din dorința de-a domina prin ceva și de-a impune iluzorii cohorte de genii, speranțe și talente, publica mîndru aproximativ două sute de cărți anual, într-o colecție care nu scremea nimic notabil, cu tot efortul dureros de vizibil nelăudabil (ca și cum un gangster neinspirat și-a înființat o lucrătură de spălat banii dobîndiți fraudulos în aventuri mai inteligente). Cu timpul, această politică păguboasă a lovit cu copita dinapoi ca un bumerang nărăvaș. Știința editării nu trebuie să implice arta numerelor mari, potrivit căreia, dacă publicăm o grămadă, negreșit vor apărea și rezultatele. Uite că n-au apărut unde erau așteptate, ci exact în percepția negativă a potențialului cititor (de-acum deja extinct), stresat cu tîmpenii, mediocrități sau forme agresive de incognoscibil. Grămezi de volume date la topit, pierderi micționale, creșterea prețurilor la apariția capodoperelor ulterioare, în principiul prost dar scump, mult dar plictisitor.


După potopenia de mediocritate, susținută cîș de o clasă pestriță de așa-ziși corifei literari (o pacoste cum nu mai e de întîlnit în nici o altă țară – nu cred că Albania, de exemplu, și-ar permite atîta amatorism hermeneutic), interesul a scăzut la jumătate și din cauza constrîngerilor financiare, deoarece lăcomia editurilor și, probabil, a tipografiilor, dar, în primul rînd, a rețelelor de librării a dus la ridicarea unor prețuri de oameni nebuni pe care doar unul care nu mai are o oră de timp liber pentru citit și le-ar putea permite (iar cei fără mijloace lecturează cît le permit legile opticii printr-o vitrină murdară de magazin de specialitate neatent cu scurgerea de informații). Raportat la veniturile americanilor, o carte fără căpătîi apărută în România costă aproximativ o sută de dolari. N-aș da atît nici dacă ar fi vorba de planul unei bănci pe care intenționez s-o sparg a doua zi. În compensație, că nu toți sunt nebuni, doar nepricepuți, este folosită strategia grosolană a reducerilor, uneori cu prea multă ardoare pompieristică spre a nu ridica suspiciuni în ochii unui popor învățat cu conspirațiile și jaful celor cu bogății acumulate ca măgarul cu bătaia.


În ultimul rînd al discuțiilor (că, altminteri, ar fi și mai multe) intră defectuoasa flegmă critică roind în jurul unor publicații de pionieri fără chemare, puși să-și facă searbedele teme în timp ce alți copii bat mingea-n parc, pentru că părinții trudesc pe tarlalele Occidentului și n-are cine să se preocupe. Pătura culturală de la noi lasă impresia, prin selecție și tratament, că nimeni nu mai pare a ști ce este aceea literatura, în definiția ei clasică rămasă în picioare în perimetrul esenței, cu ce se deosebește de alte forme ale comunicării scripturale, care ar fi criteriile de departajare între opere, epoci și stiluri, la ce servesc valorile, canoanele, metehnele și trimiterile (singurul care se zbate cu succes în preajma acestor nesuferite noțiuni este Mircea Mihăieș, de la România literară - nu considerați că este cam puțin pentru mia de cititori supraviețuitori ai analfabetismului victorios?). Formula cu care editorii noștri cred că nu dau greș este aruncarea pe piață a cărților care, cred ei, se vor vinde de la sine: aventuri porcoase, sfaturi gospodărești, superficialități care nu pun probleme minții odihnite, genul de tagmă. Cine să mai citească Dostoievski cînd ai acces la Secretul norișorului roz de Cristina Donovici?


În context, fără ca nimeni a băga de seamă, știința marketing-ului este complet ignorată, pentru că vine cu un preț. În Statele Unite, promovările de produs consumă cam 40% din costul total. Principiul ,,cît investești atîta cîștigi” pare încă a face adepți în țările occidentale, dar nu în rîndul pleșcarilor noștri, prea genii spre a-și mai bate neștiința de pereții cranieni. Casele de editură din băștinaș deplîng lipsa susținerii financiare. S-ar putea să aibă dreptate, deoarece e de bănuit că băncile nu sar bucuroase să sprijine acest soi de proiecte incerte și, în lipsa unor legi în domeniu, oamenii de afaceri nu-și deschid punga să-i bați cu producția-n cap.


Practic, avem de-a face cu un dezastru împărtășit de toți factorii implicați: scriitori, editori, critici literari, librari, reviste de specialitate, concursuri la temă, legislația sponsorizării, prețul hîrtiei și al benzinei, ceea ce face imposibilă redresarea, căci nu-i poți coordona pe unii cu alții nici în regim de dictatură militară, neajuns la care se adaugă limitările naturale (nu vor deveni nechemații peste noapte mari scriitori din casta pynchonilor, cărtăreștilor sau faulknerienilor). Și atunci, de ce ne mai batem capul noi, chibiții răpciugoși de pe margine, cînd celor care se află în prima linie nu le pasă, deși se plîng de cîte ori au prilejul?


E un punct valid. Una, ca să ne aflăm în treabă. Iar apoi, în linia bunului simț, măcar în acest domeniu ar trebui ca lucrurile să meargă mai bine cît de cît: ține de inteligența fiecăruia, capitol la care ne descurcăm de minune, de bun-simț, cum nimeni nu știe cu ce se mănîncă, dar dă bine să-l pomenești, și de talent, cu care toți ne naștem din plin, îl ducem chiar și-n groapă. Nu e vorba de investiții de miliarde (deși, prin mila Uniunii Europene, o ducem mai bine decît națiunile Americii de Sud cînd dădeau titani pe bandă rulantă) și de sofisticate mașinării aduse din import. Ci de ceva caracter, pasiune și fler. La urma urmei, acestea sunt și ingredientele oricărei culturi, mari sau mici. Or, cum noi n-avem nici una… suntem exonerați și la acest capitol.

Liviu Cangeopol
2 iulie 2020
Atlanta, GA, U.S.A.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro