Dacă România s-ar fi menținut la nivelul anului 1968, probabil că Dinastia Ceaușescu sau ce-ar fi ieșit la al miilea Congres ar fi continuat să ne ghideze neabătut printre sloiurile celui de-al 21-lea veac, fără nici un mormăit de nemulțumire. Una că românii încetaseră a emite crîcneli, dar nici motive prea argumentative n-ar fi avut în acel context. Cum a reușit maimuța de Scornicești să distrugă ceva ce nu construise și nici nu trebuia s-o deranjeze prea tare? Pentru o explicație probabilă trebuie să apelăm la subtilitățile teologiei. Există demoni care pătrund în conducătorii lumii și-i îmbie la nenorociri pe care ei nu le pot refuza, pentru că oricîte explicații veți găsi în eșichierul politic al zonei și realitățile economice ale vremii, prin prisma celor terminate la Tîrgoviște și ce-a urmat, nu veți ajunge niciodată la un alt rezultat convingător.

Vorbesc din perspectiva unui individ care și-a luat lumea-n cap pentru a regăsi ceva din splendoarea vieții acelui an și nu e vorba doar de oarba nostalgie. Ca mine, milioane de compatrioți care s-ar fi simțit mai bine ca oriunde în patria lor, dar inclusiv cei care-au rămas știu sau bănuiesc ce-au pierdut. Da, nu eram cea mai înaltă democrație a lumii, dar uite că americanii erau și au ajuns unde-au ajuns; și nici cea mai prosperă țară, dar România actuală este o tîrîtură în comparație cu ce se mînca atunci (șapte lei găleata de vin, șapte lei kilogramul de carne, 12 lei kilogramul de măsline și tot atît de telemea, o sută de lei mielul de Paște, zece lei un pachet de țigări americane, zece lei o friptură la un restaurant bun etc. etc. etc., la un venit lunar de aproximativ o mie două sute de lei).

Mircea Eliade și Eugen Ionesco erau tipăriți în tiraje monstruoase, orice carte apărută în Occident, dacă nu era virulent anti-comunistă, apărea în următorul an, filmele erau aduse după cîteva luni, viața literară exploda, pînă și-un pușcăriaș politic precum atîția avea dreptul, mari vedete ale muzicii ne-au vizitat în pofta cea mare, Litoralul marca diferențe minore față de confrații de-aiurea.

Atmosfera era destinsă, barurile deschise pînă-n zori, existau localuri non-stop, festivaluri de muzică, de filme, de artă culinară de tot ce vă trece prin cap, fără a mai pomeni de activitatea teatrelor bucureștene. Iar cei mai buni dintre noi se aflau încă în viață.

Sunt multe capcane cînd privești la ce-a fost. Încerc să mă detașez de toate. N-am timp să evoc epoca în toate detaliile, măcar la acelea la care mă pricep, căci nu aveam decît 14 ani, dar impresia generală era de relaxare și relativă bunăstare. Față de anii care-au urmat, declanșați de, hai să dăm drept referință conferința maimuței de la Mangalia, din 7 iulie 1971, prin iadul comparației, cum denumea metoda paralelă Albert Camus, îl înțelegi pe Paul Goma de ce în august al acelei veri a solicitat să intre în partidul comunist pentru a i se permite înarmarea în vederea apărării naționale în eventualitatea unei invazii puse la cale și dezmăț de sătănile de ruși. Da, erau persecuții, drepturile libertății de expresie, al asocierii și al călătoriilor erau strict supravegheate, dar cît beneficiu au adus ele odată ce restricțiile au căzut? Sincer. Am putea dezvolta și pe această stradă nenumărate obsesii lingvistice, dar la ce?

Era mediul în care-am trăit și mediul în care trăiești și nu te strivește este cel care te formează definitiv. Îmi cer iertare în fața celor care au motive specifice să considere diferit acel an, căci numai la el mă refer, cu scuza tinereții, dar asta am rămas: un romîn prins în năzuințele unui an comunist în care, pentru o clipă, comuniștii au uitat să-și chinuie poporul. Comparînd ce-a fost în acel an cu ce-am avut înainte și apoi în toți anii, și nu mă refer doar la cei de pînă la sfîrșitul lui 1989, revin la întrebarea: cît de idiot trebuie să fi fost scorniceșteanul că n-a menținut ce pleașcă-i căzuse în brațe? Doar pentru a ridica furnale falimentare și coloși industriali fără putere de vînzare? Doar pentru a înregimenta un popor care oricum l-a vîndut la prima ocazie mai susținută? Pentru a strivi intelectualitatea care oricum n-avea cum să nu-l deteste? Pentru a ridica o nouă clasă de securiști încă de pe băncile liceului care azi funționează bine-mersi în regim democrat? Securiști care l-au lucrat cu bidineaua mai dihai decît așteptata debarcare americană?

Nici să nu-ndrăzniți să aduceți în discuție influența și controlul, spaima sovietică. Ar fi fost de preferat două invazii bolșevice (în dorul celor din 1956 și 1968) decît nenorocirile la care ne-a supus tăicuța scorniștee, în ideea că am fi trăit măcar ca-n Ungaria sau Cehoslovacia după aceea. Principii, idealuri, păreri înalte, toate intrate în inventarul de experiment al intoxicării. Eram mai tineri și mai sănătoși, fără griji, fără lipsuri. Pe deasupra, suntem predispuși erorii. Nu e o scuză, dar este eroarea care ne 3 definește. Am ajuns cum am ajuns, fiecare cum a apucat, iar paracefalul s-a zdupăit sub plutonul de execuție, primindu-și tainul de dictator fără astîmpăr. În rest, păcat de România! Și nu mă refer doar la condiția că-i populată, ci mai ales că este condusă și- acum de oameni cu nimic superiori celor de-atunci!

Cu ce ne-am ales? Cu o gaură-n steag, cu peticul căreia și-au astupat-o pe cea din fund.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro