Cele mai coborîte momente în care te surprinde existența, cînd interesul tău a rămas să palpite doar ca o iluzie sub cenzura scrumului, cînd te crezi ferit de orice ingerință la adăpostul silei de sine și cînd nimic nu mai pare a-ți suscita regretul pentru imaginile care trec fără să te-ațină pe lîngă tine, atunci, cînd te crezi cel mai puternic tocmai pentru că te-arăți nevolnic și insiști să fii încredințat că ești gata de plecare, pentru că încă porți povara slăbiciunii tale pe umeri și a îngrămădirilor demiurgice de oameni revoltați, realizezi că, din păcate pentru destinul tău, încă nu ai primit cuvenita avertizare.

Nu suntem, practic, niciodată pregătiți și nici n-ar fi ușor, din două motive, care se contrazic de la sine: legăturile cu lumea, oricît de străvezii, cu cei de pe peronul de plecare, ceea ce introduce în discuție fobia schimbării, au tendința blocării, și monstruozitatea zorită a trenului care se apropie vertiginos, prin pîcla fricii de întuneric niciodată pătruns, întrezărit sub iminența ciocnirii cu punctul Omega în linia sfîrșitului ca poziție de plecare din a cărei gravitație nu te poți debarasa cu nici un efort, atrăgînd destinul spre tine din două direcții fără deosebire de grave și diametral opuse. Familiaritatea întîmplărilor prin care ai trecut și le-ai inventariat în cunoaștere, oricît de neplăcute, te va ajuta să nu te lași surprins de nimic. Vei fi împăcat cu tine însuți, cu eșecurile și abandonurile, în pofida eforturilor de recuperare.

Ce te deranjează mai cu spor este starea de leșin repetitiv, tocmai pentru că improvizația a fost eliminată și, din acest punct de vedere, drumul a ajuns într-o fundătură din care nu poți și nici nu vrei să te desprinzi, întorcîndu-se obsesiv în locul consemnării precedente. Nu te mai aștepți la nimic bun, la nimic rău, la nimic neutru. Nu te mai aștepți la nimic, cu alte cuvinte, dar rămîi cu o rămășiță de iritare bîzîind în urechi ca un puseu de tensiune. Platitudinile vieții au ajuns la limita mediocrității supreme. Nici nu te poți lăsa pradă mîniei, care te-ar smulge din procesul molcom al depersonalizării. Orice pas îți stîrnește dureri abominabile în corp și în suflet.

O singură concluzie rațională a rămas să-ți lumineze catacomba: orice vine, vine ca să te strivească definitiv. Deoarece ai convingerea că nu te va mai afecta nici o forță, căci nu mai ai scăpare, joci rolul integru al nepăsătorului cu înțelepciune împrumutată din context. Dar întotdeauna se va găsi o forță care să te surprindă, deoarece universul cuprinde mai mult decît vastitatea minții tale superficiale îngrădită de limite. Se aude un șuierat îngrozitor venind de dincolo de orizont, de dincolo de mormînt. Lumina gării de plecare se diminuează, zgomotele se preling precum șopîrle lungi zgrepțănînd pe șine, țipete de chinuiți călătoresc spre coșul pieptului din lumina tunelului.

Dar ești conștient că s-a făcut prea tîrziu ca să mai ai de ales. Cu toate acestea, ai rămas un om brav: la cîte ai văzut, din moment ce ai ajuns teafăr aici, la punctul de chemare, de confluență, de smulgere, nu te poate îngrozi o garnitură de tren, deși fiorul pe care-l experimentezi este nou, tăios ca o lamă de brici înghețîndu-ți venele mîinii stîngi, deasupra ceasului. Nu mai ai mult timp pentru gînduri ori sentimente, deși fructele concentrării derulează prin arcadele ferestrelor imagini cu o viteză invers proporțională cu scurtarea răgazului rămas pînă la impact. Mai sunt cîteva secunde de huruit, cînd realizezi că și țipetele din captivitatea zdruncinată a ansamblului ți-au devenit familiare. Cum ar fi putut să fie altfel, cînd le recunoști ca fiind ale părinților tăi, ale iubitei și ale fiului vostru, pe vecie mîntuit!

Te aștepți la ceva groaznic, așa ai fost educat, dar pui piciorul fără caznă, apuci bara de susținere și urci în cel mai desăvîrșit calm. Odată aflat în coridor, constați că ai depășit cea mai incredibilă transformare de la facerea lumii. Țipetele, fornăitul locomotivei, boncănitul frînelor au încetat. Dacă aș putea măcar să-i anunț pe frații mei ce-i așteaptă! Că mai au timp să-și redreseze blestemul. Că, odată ce-ai suit, nu mai e nimic de făcut. Să-i avertizez asupra greșelii de-a nu le fi păsat cînd trebuia să se fi lăsat cuprinși de neliniște ca de ultima șansă a scăpării. Sau măcar pe voi, cititori neavizați, în iureșul intransigent al morții și al pierderii, care v-au și acoperit cu paloarea lor nădușită…

23 iunie 2020
Atlanta, GA, U.S.A.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro