Cu ani în urmă, cînd pînă și cei mai cruzi asasini de maidan sau gunoaie penale scăpate din arest credeau în Dumnezeu (am cunoscut cîndva și asemenea momente), viața părea mai îngăduitoare cu noi; azi, tineri proveniți din familii cu cap de intelectual, cu note bune la învățătură și haine curate, cu educație onestă, abonament la tramvai și bani de buzunar, care nu sunt nevoiți să se umilească pentru orice fleac, resping însăși ideea posibilității de-a crede în orice (am întîlnit prea mulți pentru a-i trece sub tăcere), cu atît mai mult în Dumnezeu. Mlaștinile abhorării îi înghit de vii pe toți.

*

O spun cu invidie: cu ani în urmă, chiar și un golan mediocru de cartier mărginaș primea mai mult respect din partea celorlalți golani, a cetățenilor pașnici în trecere și a milițienilor dușmănoși, care trăiau de pe urma existenței celor de teapa lui; azi, nu suntem în stare să respectăm pe nimeni, în ciuda discrepanțelor, de la micii gînditori de bodegă ai patriei pînă la Petre Țuțea de Capșa sau Dumnezeu al predestinării și al liberului arbitru. Devine aceasta o planșă colorată în stare să explice pe-nțeles devierile curente? Ce revelație ne poate aduce schimbarea însăși?

*

Este cu putință ca ocluziunea psihosomatică să pornească din lipsa de respect a propriei persoane. Perseverăm în deprinderea kamikaze a distrugerii împotriva nouă înșine, în principiul că, prin masacrarea noastră, vom pricinui pagube și întregului. Așa de mult am detestat lumea! De ce ne-am aștepta la indulgență față de ceilalți, disprețuiți fără pasiune, cînd idealul înaintează în radicala direcție a eliminării noastre totale? Mai există vreo formă valabilă de-a dobîndi ceea ce-au pierdut toți, sub mascarada binecuvîntărilor comune? Bunul simț incendiat de înjosire, grija de-a ierta, cînd eroismul s-a împlinit în a răpune statui, nu a proteja semeni? În exercitarea urii în defolosul armoniei, cînd numitorul comun este asigurat de cruzime? O lume fără învingători… unde triumful se tîrîie ca un șarpe care aduce rușinea.

*

Ceva macină fibra ființei fără curmare. Măcar dacă am ști! De ce ni se pare mai bună distrugerea decît salvarea? Otrava decît modestia? Răutatea decît compasiunea? Ce ne împinge pe toboganul cleios al căderii, cînd orice celulă a ființei suferă din cauza acestei căderi? Nu este cumva incurabilul cancer care atacă un organ sau mai multe doar forma restrînsă a unei maladii extinse? Opresiunea comunistă, ce altceva decît o tumoare care a cuprins aria întregii planete, ca s-o pregătească pentru imunitatea la răul care urma să sosească? Prostia, calpa savoare, violența, ignoranța – chiar nu mai e necesar să le enumerăm din nou! Pervertirea iubirii în act de ultraj al bunelor moravuri și a compasiunii în agresiune sexuală sau agendă ascunsă, întoarcerea sincerității în ipocrizie și a încercării binelui drept joc al intereselor colaterale, contemplarea frumuseții culese din natură (cîtă a mai rămas) în conjuncție cu respingerea sublimului artistic și pregătirea unui surprinzător atac de irațiune asupra coerenței lumii – trebuie să reluăm parada nazistă din sistemul nervos al Nurembergului și pe cea comunistă din măruntaiele Moscovei pentru a înțelege ce-au vrut să ne spună înaintașii?

*

Laboratoarele inimii și filtrele minții au pervertit orice noțiune, distorsionînd realitatea și capacitatea noastră de-a cugeta. Înțelesurile și-au preschimbat esența, voința a fost convertită în obsesie și necredință, otrăvurile omenirii au intrat în haina celor care nu sunt conștienți de ce fac rău. Binele a rămas înțepenit în categoria unei excepții surghiunite, motoarele nepotrivirii sunt singurele care mișcă angrenajul înainte. Spiritul binelui a obosit, ajungînd în punctul din care trebuie să susținem examenul de trecere. Dar am picat și am pierdut.

*

Mă învîrt prin coridoarele labirintului care-mi ține loc de cartier al copilăriei ca un cîine insistent pe urmele crimei din fața prăfuită a birtului sau ale stăpînului intrat în unghi mort. Există și un soi pervertit de plăcere în demersul căutării, căci cotloanele structurii dedaliene, prin repetiție, devin monotone și, odată cu morbul posomorîrii, familiare, coborîndu-ne din tăria categoriei filozofice în micimea observației cotidiene. De ce-ar mai conta inutilitatea căutării, cînd singura salvare a rămas încercarea de-a răspunde unei singure întrebări? O întrebare fără să aștepte un răspuns de conjunctură, ci ghilotina unei sentințe, care e posibil să vină fără nici o pregătire verbală…

*

Cu alte cuvinte, pe înțelesul tuturor: dacă pandemia nu va fi capabilă să stăvilească fluxul maladiei, ne va elibera Dumnezeu printr-o lovitură îngrozitoare pe calea curmată de apostolatul amăgirii?

22 iunie 2020
Atlanta, GA, U.S.A.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro