Sunt texte pe care le scrii cu plăcere, altele cu neutralitate, dar trebuie consemnată și situația în care ai prefera să dai foc mîinii care așterne. Uneori e bine să nu scrii, să nu gîndești, să nu ai păreri, să nu te intereseze. Noi muncim, noi nu gîndim reprezintă un panaceu universal. Numai că acest cumul ar duce la o stare vegetativă. Cine-și dorește așa ceva? Probabil că o fluctuație acoperită de rafinament și echilibru ar fi calea cea mai potrivită. Aici, practic, începe măiestria (sau destinul). Este punctul în care se încheie și datoria.


Lupta cu mîzga este prima impresie a consecinței impuse de succinta corespondență dintre un bărbat de 66 de ani (să-i spunem, un vechi prieten) cu un tînăr de 20, student în Anglia. Se pare că sunt un fel de rude îndepărtate, n-am intrat în profunzimea genului de amănunte, care n-ar fi împietat decît asupra lipsei de respect, să spunem. Nu s-au întîlnit decît o singură dată, în urmă cu vreo șase ani, la București. Prietenul meu era interesat de soarta altei persoane, pe care dorea s-o ajute material și la care nu putea ajunge decît prin acest tînăr. N-a fost, așadar, un contact de natură distractivă, ci o, să-i spunem, necesitate. Am constatat și cu această ocazie că nu avem de-a face cu un mit: prăpastia dintre generații există, mai căscată și mai urîtă ca niciodată (desfășurările americane sunt via mărturie a acestui neajuns, printre altele). Datele culese sunt agravate de circumstanța că aceste întîmplări se derulează pe fondul apartenenței la gloria poporului român (aflat cu un pas înainte pe calea lipsei de respect și a celorlalte).

Ce surprinde izbitor în cadrul acestei categorii (greu de precizat cît de întinsă, dar de bănuit că într-o proporție îngrijorătoare, dacă n-ar fi să contabilizăm decît miile de copii ai căror părinți au fugit la lucru peste hotare, abandonîndu-i nimănui sau, în cel mai bun caz, unor bunici depășiți) a fost mîndria cu care cineva este capabil să-și etaleze pletora defectelor. Numai un tînăr (inconștient și nu prea strălucit) este capabil de o asemenea performanță, care exacerbează roate relele pe care le poartă în spinare. Trecem în revistă: mîndru că relația lui cu ceilalți este îndreptățită de dorința tapării financiare; mîndru că lipsa de morală îi conferă un titlu de independență absolută, culminată cu ateismul victorios (Dumnezeu a devenit, în gura lor, un moșulică inexistent) și cu decăderea fizică; mîndru de calea destrăbălării pe care o caută cu ardoare, reprezentînd eliminarea interdicțiilor impuse unei ființe libere, cum se socot a fi; mîndru de totala lipsă de respect afișată în strana oricărui sentiment; mîndru, la urma urmei, de felul în care funcționează, simțindu-se, probabil, încurajat de datele succesului pe care-l întrevede venind; mîndru de rata sfidării, a disprețui, a neștiinței, a obrăzniciei, a urii și, în ultimă instanță, fudul de pustiul din suflet (nepăsător și rece, ca Luceafărul – cine mai e și ăsta? - vai ce cool!).

Nu este ușor să descrii peisajul dezolant al pre-deznodămîntului prin care trecem, mai cu seamă că este vorba de o persoană cu handicap a cărei rătăcire intră și- n conul responsabilității noastre, nu numai a părinților care și-au făcut de cap (în cazul de față: o mamă pe droguri și-n afara însușirilor umane, un tată alcoolic, securist și imoral, decedat de curînd din pricina unei ciroze căreia nici un transplant de ficat performat peste rînd nu i-a mai ajutat). Este lumea în care trăim, iadul pe care această generație îl va agrava, nereușita noastră zgomotoasă, da, toate aceste frustrări la un loc. Și, dacă tot susținem că ne pasă, măcar să ne punem întrebarea: cum am ajuns aici? Probabil că am fi în stare să găsim zeci de explicații, nici una de ajuns de mulțumitoare, cu excepția celei ce urmează: scoaterea autorității divine (inexistente sau nu) din sălbăticia noastră înnăscută. Dacă pînă și Richard Dawkins, regele mondial al ateismului fără frontiere, a ajuns la concluzia că scoaterea lui Dumnezeu în afara societății a fost o fatală eroare, măcar catadicsiți să acordați un moment de reculegere acestei noțiuni. Vedem cu ochi seci consecința ilustrată de tineretul scăpătat către ultimul grad de răutate, incompetență, ignoranță, prostie și nesimțire. Putem închide ochii, cei mai mulți dintre noi asta și fac, pentru a merge mai departe. Cît? Doi ani, zece, patruzeci? Ce urmează? Nu-i sperie nimic, nu se dau îndărăt de la nimic, nu-i va schimba nimic (nici pandemia nu reușește). O vor face, îngroziți, cînd vor constata amploarea deficienței lor, dar va fi prea tîrziu.

Să ne mai mirăm că tineretul din ziua de azi nu citește! Ar fi bine să fie doar semnul unei simple ignoranțe. Părerea mea este că foarte mulți tineri detestă cu program însăși ideea de-a citi. În mintea lor, probabil, e modalitatea prin care bătrînetul încearcă să-i îndoctrineze cu otrava ideilor lor vetuste. Nu m-aș mira ca din rîndurile acestei generații inutile să apară mișcări și organizații care să propovăduiască incendierea librăriilor, a școlilor și a bibliotecilor, pentru a se elibera deplin (la data scrierii acestui capitol, intifada de culoare nu fusese pusă în acțiune). Asasinarea adulților în piețe publice și parcuri de agrement… (mai bine taci!).

Discuția cu prietenul meu mi-a prilejuit accesul la un exemplu concret al dezastrului de-a fi liber. Sunt destule opinii care să invoce nevinovăția armelor de foc pe baza raționamentului că, în sine, nu sunt periculoase decît în funcție de voința mîinilor care le folosesc. În cel mai rău caz, armele de foc prilejuiesc înfăptuirea crimei, dar nu ele poartă sarcina ultimei responsabilități.

Din păcate, același lucru se poate spune și despre zisele libertăți dobîndite de-a valma, fără nici o pregătire ori răspundere (culmea ironiei este că tocmai acest gen de indivizi, egoiști și lași, n-au ridicat un deget pentru a răpune comunismul). În sine, libertatea nu este vinovată cu nimic. Grozăvia e în funcție de cum este folosită de cel eliberat. Cu amărăciune o spun, dacă sistemele comuniste au fost niște aberații împotriva naturii, ele au pornit din condiții obiective existente atunci, existente acum. Ceea ce înseamnă că vor mai porni. Altfel zis, decît o libertate prost folosită, mai bine o îngrădire cu părți bune. Omului trebuie să-i arăți că, uneori, a te teme aduce importante beneficii. Și celorlalți, că lupta pentru emancipare, desprindere și libertate nu este întotdeauna salvatoare. Dacă libertatea nu vine din interior, exact la acest pastel de anomalii ne va expune.

Conflictul dintre generații (care n-ar trebui să aibă nici un cap de pod) este o luptă care nu pare să folosească nimănui. Nici celor ca prietenul meu, nici celor precum tînărul răzvrătit fără cauză. Dar trebuie consemnată existența unei prăpăstii despicate ca o lege imuabilă. Cînd aveam aceeași vîrstă ca a protagonistului exprimat, tinerii noștri erau fie cinici, fie idioți (cu diferite surse de justificare). În ziua de azi se vede că au reușit să combine ambele tendințe.

Liviu Cangeopol
15 iunie 2020
Atlanta, GA, U.S.A.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro