*
Nu e vorba aici despre o dezbatere a existenței sau non-existenței divine, ci de ruperea unui lanț care ținea pornirile nebuniei în frîu. Nimeni dintre cei care nu cred nu are certitudinea inexistenței, decît păreri formate pe evidențe șubrede, dar, dincolo de negație, lipsa credinței invocă un vid al autorității, în spatele căruia vigilența de-a nu propaga răul scade, compasiunea este diminuată și responsabilitatea socială tinde spre zero. Nu ne mai temem de nimic, nu mai ținem cont de nimeni, ne putem închipui că ne permitem orice.
*
Conștiința noastră joacă rolul judecătorului absolut. Dacă se întîmplă să fie... Cum? Termeni precum bună, sănătoasă, morală nu fac decît să exprime o părere relativă. Nici o conștiință, cît de pregnantă, nu poate suplini puterea unei convenții universale, rol jucat cu perfectă justificare timp de mii de ani de către Dumnezeu. Educația violenței propagată prin mijloacele de informare și vicleniile artei întregesc tabloul psihiatriei moderne, la care stress-ul datorat atîtor cauze, importante sau nesemnificative, adaugă exact cantitatea de scînteie înzestrată să aprindă căpița de fîn pe care să n-o mai putem stinge decît cu și mai mult incendiu.
*
De cînd, de unde și cum am prins acest curaj de-a ne ridica împotriva lui Dumnezeu la fiecare pas? Să ne fi lăsat amăgiți de icoanele strîmbe prin care l-am reprezentat în căzuta cetate a filmului, reușind o pocire caricaturală care ne-a și încurajat? Reprezentarea unui Dumnezeu slab ne întărește convingerea că ne putem bate joc de el, dar, ținînd cont ce miză este în joc, n-ar fi trebuit să verificăm înainte de toate dacă aceasta nu este decît o capcană pe care ne-am întins-o singuri? Lupta cu mizeria din oglindă e o luptă cu noi înșine! Am ridicat din fum o reprezentare deformată, limitativă, pipernicită și ajustată neputințelor noastre, la care se adaugă mîndria cu care ne înfoiem - și acum ne luptăm cu ea strîns îmbrățișați ca și cum ar exista deja cu certitudine, scuipînd-o, umilind-o, încolțind-o din toate lătrăturile oligofreniei încurajatoare din prost în prost, dîndu-i foc ca unei ierbi veninoase care ar putea prinde în orice clipă rădăcini la loc, pentru a ne mai otrăvi o dată. Ce buni, ce puternici, ce înțelepți și cît de necruțători am devenit!
*
Dacă vom privi istoria în ochi, vom descoperi cu groază că răbdarea lui Dumnezeu este o peșteră profundă aflată în miezul bifurcației a două pante potrivnice, în care mînia Lui crește direct proporțional cu răgazul necesar trimiterii în instanță, luînd blîndețea drept înfățișarea codrilor inflorescenți pe potecile căruia forțele întunericului au fost atrase precum gîzele de îngrozitoarea stylidium graminifolium, superba floare carnivoră adusă din codrii Australiei. Chip cioplit după farmecul găunoșeniei noastre. Încercăm să ucidem propria noastră creație, încurajîndu-ne că nimic nu ni se poate întîmpla. Ruptura dintre noi asigură independența totală a entităților. Să nu uităm, însă, că El nu rămîne nimănui dator, în nici o formă, esență sau înduplecare, indiferent de ce credem noi că ni se cuvine.
*
Dumnezeu își va accentua întotdeauna întrunirea cu sine în patru ipostaze majore: 1) cea a gloriei, în care toate viețuitoarele, fenomenele și legile universului i se supun cu candoarea spaimei sublime fără nici o boare de adiere a revoltei, 2) cea a voinței, în care-și impune vrerea cioplită în piatră prin oameni aleși și fapte dinainte pregătite, 3) cea a îngăduinței serene, în care doar observă relele ce se desfășoară în lume, dar nu le întrerupe, deși suferă la unison cu creația, căci desfășurarea lor va avea consecințe potrivite în inima sorocului, și 4) cea a mîniei, care-i va recunoaște fața luminii distrugătoare ca normă a pedepsei. Asupra acesteia din urmă ar trebui să adăstăm cu mai multă rigoare în zodia țicnelii pe care o străbatem, pentru că aceasta ne va arunca în strădania de foc al cel mai curîndului destin.
*
Viitorul se apropie de cetate ca un călăreț decapitat, ca să nu-i vadă nimeni fața. Luăm asta drept un nou semn al neputinței, cînd e vorba de o taină. Povara veacurilor purtată de Cineva pe umeri va fi aruncată în drum, ca s-o purtăm noi de-acum încolo. Revolta fraților negri trebuie privită ca al doilea pocal vărsat în apele lumii, pentru a le purifica. Pentru Dumnezeu, lumea nu este decît o urîciune trecătoare, dar pentru noi ea reprezintă eternitatea, căci nu vom ieși din strînsoarea ei de caracatiță în agonie pînă nu vom pieri pentru a ne naște din nou.
*
Nu va dura mult. Pentru o clipă, care poate dura indefinit, în funcție de ochii care o privesc, în care fulgii de nea vor îngheța suspendați în căderea lor pe pămînt, există o parcelă de fum și de apă în care se vor învălmăși umbrele celor ce nu mai sunt printre noi și spiritul realității prezente. În acest teritoriu mirific și blestemat își pierdea Andrei Tarkovski coeziunea. Sunt prea multe cuvinte care se cer explicate prin alte cuvinte pentru a putea spune ceva în traducerea inteligibilă a limbilor lumești și îngerești. Pînă cînd articularea își va regăsi cadența și universul armonia, vom păstra intactă calea răzvrătitelor noastre tăceri. Ce n-ai aflat pînă acum, după ce-ai trecut prin atîtea încercări extreme, nici nu merită să știi.
Liviu Cangeopol
12 iunie 2020
Atlanta, GA, 2020 Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro