Va trebui să mă eliberez cîndva de răscolirea adusă de muzică sufletului meu, deoarece provoacă amărăciune și, prin puterea contrastului, o enormă alertă. Nu desprinderea de soarta lui John Lennon, cum încercam cîndva să cred că este cu putință, mai degrabă circumstanțială, ci de dureroasa genialitate a lui Beethoven, cu persistență de reproș, în cîteva dintre piesele lui intrate în structura memoriei ca o tumoare pe care n-o poți îndepărta dacă nu vrei să periclitezi întreg organismul. Pornind dintr-o nebuloasă a creierului, creația artistică este rezultatul cumulativ al unui joc ținînd de informația dobîndită, deci al culturii acelui moment, al inspirației, un produs subliminal imposibil de cuantificat, pentru că poate să coboare pînă la primii ani ai copilăriei și la acum jumătate de oră, al palorii neașteptate risipite pe cer, în sensul intervenției divine din afara lumii cunoscute și cu dificultate admise.


Înșirînd toate aceste considerații, am în vedere, în primul rînd, capitolul numit Adagio un Poco Mosso al concertului pentru pian nr. 5, Emperor, pe care geniul din Bonn l-a închinat titanului din Ajaccio. E un limbaj aparte de orice alt set de comunicare (în primul rînd între doi oameni ieșiți din comun), care nu poate fi tradus în nici o limbă a Pămîntului (doar evocat în duioșia mohorîtă a lui Edwin Fisher, în cazul nostru, ajutat de Wilhelm Furtwängler). Din acel vîrf, aflat pe un platou comun cu tot ce-a scris Beethoven mai sublim, coborîm, indiferent cît de mare ar fi strădania limitei, în orice suflet, compromis și domeniu. De fiecare dată cînd, în ultimii ani, încerc să desemnez cea mai complexă, înălțătoare și abundentă minte umană, mă trezesc constant cu numele lui pe buze.


Contribuția fiecăruia dintre cei care l-au precedat, nu numai muzical, ci și biografic, este luată în considerație, căci nu s-a ajuns aici doar prin capriciul unui geniu din care nu înțelegem mare lucru străfulgerat de eternitate într-o dimineață radioasă și cîteva nopți remarcabile. Infinitezimal, veți preciza, dar cantitățile nu mai au relevanță. Este opera istoriei lumii de pînă la 1811 (dar și de atunci încolo, pentru că nu a fost depășită de nimic). O lume criminală, veți zice, cît poate fi luată în considerație, sufocată de războaie pornite din stupizenie și neînțelegeri, macerată de boli și mentalități, de religii cu filozofii false ori prost înțelese (din nou, același element, care revine ca o constantă indispensabilă civilizației umane – prostia, prostia, prostia, care, pînă ce n-o vom exorciza, ne va arde orice competență pînă la nivelul de scrum al inteligenței și va tăia orice elan de acțiune pînă la faza de paralizie), boli ajutate de îngăduința delincvenței morale a sufletului și a minții, răutatea în stare pură însoțită de o deformare nealterată a realității, dar și de piscurile precedente, aducînd perspective tot mai întunecate și mai largi unor abisuri străbătute de cîte un algoritm întîmplător (pentru că irepetabil), atins de extaz.


Acum ne vine relativ ușor să ne delectăm cu această minune muzicală ca fiind în stare firească: ne-am născut cu ea, am crescut cu ea, n-am contribuit cu nimic la splendoarea ei. Independentă de noi, deschide o cale în afara subiectivității către ceva mai înalt, mult mai înalt. Un bun care ni se cuvine, banalizat în acceptarea noastră, pe care, probabil, nici nu-l merităm. Dar atunci, în acel 13 ianuarie 1811, dacă membrii audienței nu aveau inimile înfundate de colesterol și urechile astupate cu peruci, trebuie să fi trăit împlinirea unui miracol surprinzător și unanim, din care nu ne-am revenit pe deplin nici azi. Dar cum nu s-a prăbușit nimeni cu fața la pămînt, decît genialul călăuzitor, deduc că toate calitățile enumerate în paragraful precedent au fost, deși reale, complet ignorate.


Ce se arată mai greu de înțeles este atmosfera de periferie patriarhală pe care o resimt cînd ascult orice măsură amplă venită din rătăcirea acestui posedat. Prieteni decedați, actori dispăruți, figuri uitate. Nu știu pe nimeni din mahalaua mea care să fi ascultat Beethoven. Nu cu geamurile deschise. Tangouri argentienene, The Rolling Stones, lăutărie iritabilă, chiar Beatles, emisiunea zilnică “la microfon melodia preferată”, cu precumpănire. Dar nu atingerea de cătun celest coborît să ne aline nervozitatea și să dea rost tristeților matinale. Probabil că avem de-a face cu un transfer genetic al subconștientului colectiv care a dus, în primă instanță, la extragerea și compunerea acestei creații. Lucrarea plutește prin porii lumii precum moleculele de oxigen ori particulele de praf selenar prin asfințitul Văratecului. Face parte din filonul comun al ființei, din geamătul prin somn al satului, murmurul îngrijorat al izvorului, mirosul de aripă de înger cald care tocmai a fost chemat la ora de rugăciune din genunile cerului. Suntem singuri pentru o clipă, între două răsuflări divine. Spațiul dintre ele este acoperit de Beethoven.


Dacă ar fi să aleg între a nu mai avea niciodată acces la muzica lui și libertatea cuvîntului, aș alege Simfonia a VII-a. Dacă ar fi să aleg între cei pe care i-am iubit și nu mai sunt și orice formă înregistrată a Simfoniei a III-a, aș alege singurătatea unei camere izolate. Dacă întreaga lume mi-ar fi pusă la picioare, cu greu m-aș desprinde de furtunile Simfoniei a IX-a. Viața mea putea, la fel de bine, să se desfășoare în perimetrul a patru pereți, un tavan și o podea. Nici zgomotul străzii nu m-ar fi atras, clopotul din turlă, venitul oilor acasă.


Mi-am bătut capul să trăiesc printre străini, să mă zbat pentru a reuși, să mă chinui cu dorul pentru o seamă de elemente din peisajul de care m-am înstrăinat și care, altminteri, nu m-ar fi tulburat. Ce caut eu în mrejele acestei vrăjitoare Circe cu zgîrie-nori și abundență jefuită ciclic, cînd am ales ca viața mea să se deruleze departe de tot ce reprezintă țara în care nu mă mai pot întoarce? Oriunde m-aș afla, orice-aș năzui și deplînge, păianjenul beethovenian m-ar tîrî întotdeauna, ca un reflex necondiționat și irațional, într-un tărîm a cărui majoră inconveniență este că nu mai există în palpabilitatea fenomenelor, nici nu mai suscită pasiuni poetice, dar palpită cu inefabila persistență a eternității de care nu mă pot desprinde. Orbita mea sisifică sprijinită de acompaniamentul care mă ține aproape de Dumnezeu.

Liviu Cangeopol
3 iunie 2020
Atlanta, GA, U.S.A.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro