Lucrările mele ar trebui, probabil, interzise, măcar cîteva, deoarece cred că, în ciuda voinței mele, sunt străbătute de un fel de ser al sfîrșitului (neaprobat). Posibil din cauza pandemiei și a restricțiilor ei exagerate ori a deprimării care mă-nghesuie de secole. În cîteva ore, cititorul va simți o moleșeală plăcută în tot corpul, va închide ochii, va mai pune la cale două, trei respirații, va face hîc! – și va muri. Da, da, literar vorbind. Dacă scăpați cu viață, veți simți o greutate în piept, care nu vă va da pace timp îndelungat. Veți simți palpitații la inimă, dar veți căpăta un surplus de înțelepciune. Acum știu cît de greu este de cuantificat “surplusul” și cum definim “înțelepciunea”. Ca să simplificăm lucrurile, veți fi schimbați într-o oarecare măsură, chiar dacă nu veți simți- o nici predominant, nici repede. Știu ce veți spune și ce-ați fi comentat cîteva propoziții mai înainte, așa că vă las în pace.

Ideal ar fi să nu existe nici un dezacord între noi și domniile voastre. Deci, pentru cei asemenea, nu veți simți nimic nou sau nu mare lucru – doar prin aceea că eu îmi duc păcatele prin țări străine, iar domniile voastre – eroare încărcată de aroganță și false prezumpții, îmi cer scuze! – era să spun că în țară sau aiurea. Poate că există cititori și în Statele Unite – de ce nu? –, ceea ce ridică progresia faimei. Nu vreau să fac prozeliți! Tot ce-mi doresc este să găsesc, să rumeg și să livrez adevărul periat de epitete ornante și păreri prestabilite. Nu e ușor! Se întîmplă să fim părtinitori fără-a prinde chiar de veste! Încerc să fiu amabil chiar și cu loazele care ne-au vînut celor care nici nu vroiau, practic, să ne cumpere. Ce este între mine și Ion Iliescu, însă, e cadavrul unei țări care, fără existența lui, ar fi putut supraviețui în demnitate. E o speranță care, retrospectiv, pentru o scurtă perioadă, părea legitimată de context, cu un dram de posibilitate în carnea ei.

Ideea mea din naivitatea începutului era o monarhie constituțională amestecată cu o dictatură militară (proiect pe care l-am exprimat în Lumea liberă, săptămînalul la care meditam). Era vorba de firul reluat al istoriei și justiției seculare, de prestigiul și demnitatea Case Regale, pe de o parte, cît și disciplina care, cel puțin pentru o vreme, ar fi ținut corupția, parvenitismul și reciclarea securistă în frîu. Nu numai că timpul scurs cum s-a scurs mi-a întărit convingerea că aceea era singura cale valabilă de urmat, dar acum un an o știre preluată din arhivele dezlegate ale CIA susținea aceeași priveliște: Regele Mihai la cîrma țării cu susținerea Armatei (sper să nu isc patimi iritante, ne aflăm la o suficientă distanță de acele vremuri pentru a ne mai duela în parc pe validitatea lor!). Dacă vă amintiți, cei care erați, întorcîndu-se dintr-o vizită făcută la Washington D.C. (poate Langley), prin 1991, Generalul Victor Atanasie Stănculescu a cotit-o brusc spre Elveția, unde s-a întrevăzut, la Versoix, preț de cîteva ore, cu Regele Mihai. Ne-am bătut capul prin redacție pînă la internare în spital, și chiar dacă eram în termeni trainici cu Casa Regală și Regele însuși, n-a transpirat nimic. Acum un an am înțeles. Am înțeles că Generalul a cărat Regelui mesajul american. Am mai înțeles, ca un egocentric, cît de aproape am fost cu intuiția mea politică (din care nu s-a ales nimic).

Am ajuns aici, pentru că tot n-ați întrebat, dar ne privește. De ce nu a fost materializată propunerea americană? (Se pare că Regele nu l-a plăcut pe General, temîndu-se, probabil, de întinderea unei capcane.) După acea întrevedere, Generalul Stănculescu a cunoscut o cădere de la inima frauduloasei conduceri naționale, care a culminat cu ani grei de pușcărie (pentru corupție, unde mai pui!), după care a murit într- un azil de bătrîni. Regele Mihai a fost pus în posesia cîtorva bunuri confiscate, ca să putem juca în liniște Hora Unirii, și i s-a acordat un rol pe scena băștinașă de bibelou cu existența efemeră. Ceea ce numim viață a mers înainte.

Nu descoperim noi roata, nici măcar mersul pe jos, dar istoria se scrie în adîncuri și există întîmplări și mai ales intenții care nu vor prinde colț niciodată. Cum ar fi fost? Vă puteți închipui și singuri. Cum este? – murim clipă de clipă în facerile neputinței multiple. De la fața locului, vedeți mai bine decît mine. Vă las acum, cu oarece îngrijorare. În cîteva ore, cititorul va simți o moleșeală plăcută în tot corpul, va închide ochii, va mai pune la cale două, trei respirații, va face hîc! - și va muri. Da, da, istoric vorbind, de data asta!

Liviu Cangeopol
Atlanta, 28 mai 2020

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro