Treaba asta cu demascarea sau măcar trecerea în revistă a măgăriilor scoase pe nas de tagma politicii contemporane a ajuns, cel puțin pentru mine, într-un punct mort. Meseria de reporter nu mă prinde. Pe deasupra sau mai ales – la ce bun? Știm, eu și necititorii mei înfocați, că în lume există ticăloși înșiruiți cu miliardele, că zilnic sunt performate viclenii grave sau nesimțiri scăpate în cinism, nedreptăți și crime acoperite de presa taberei aferente. Pentru că, mai nou, presa nu mai este presă, ci propagandă democrată în slujba unui trust de simboluri și de interese cu substrat criminal. 

Pe scurt, în lipsă de alt subiect monden, intenționam să pătrund puțin în osînza netrebnică a uneia dintre cele mai vădite și dezinhibate citadele de mișcare agitatorică cu fața la capital, The New York Times, în legătură cu tăcerea aruncată ca o pătură de țambal peste acuzația de asalt carnal dus la împlinire de viteazul candidat prezidențial de rit democrat al acestui veac de tristă și anticipativă dezonoare, Joseph Biden.

De mai bine de patru ani privesc uluit cu cîtă constrîngere mediatică a discriminării este confruntată rasa aparte a ceea ce pe vremuri își merita denumirea de presă, a patra putere în stat (cîinele de pază al democrației). Prin venele acestui monstru răpciugos, pompate de computerele așa-zișilor ziariști liberali de stînga americani (dar îmi închipui că și prin occidentul european, în special cu așezare teutonică, ba chiar și pe mîloasele maluri ale mahalalelor natale), curge acum slinoasa edulcorare cînd vine vorba să… și aprigă aciditate cînd trebuie să relateze despre…

Dublu standard la cel mai vomiscuibil nivel al duhorii de cerneală și părere. O vreme am încercat să înțeleg motivația acestei schizofrenii. Mi-am răspuns ce și-ar fi răspuns fiecare în locul meu, la prima abatere: intempestiva ură față de Donald Trump. Un tip arogant, brutal, incult și extrem de prost crescut, care nu se dă în lături să jignească femei cu copii în brațe, bătrîni care mai bine nu treceau strada, minoritari și năpăstuiți la foc deschis. Numai că, pînă a fi intrat în viermuiala politicii, nu știu cum se face, îl iubiseră cu toții. Așa i s-a și urcat la cap că merită mai multe de la viață și bani. Dacă Donald Trump ar fi cules de timpuriu măcar o geană din împotrivirea de care urma să aibă parte prin toate firele de iarbă, nici nu i-ar fi trecut prin cap să se înscrie la microfonul suprem (în socoteala că n-ar fi fost masochist fără pastile).

De fiecare dată cînd se întîmpla să mă holbez la știri și apoi la ce se întîmplase, de fapt, în existența obiectivă, retrăiam sentimentele de vertij și acupunctură de care tot mai greu mă feream pe vremea demenței ceaușiste, cînd orice publicație deschideai (nu mai pomenesc de emisiunile de televiziune), te lua pe loc cu amețeală și senzație. Discrepanțele băteau în patologic, simțeai nevoia să consulți un psihiatru, să te freci la ochi și să tragi aer pe narină. Pe scurt, am reușit să deduc că din toată această trînteală nebunească, dacă țin cu orice preț să aflu un temei rațional, nu sunt în stare să deslușesc decît că propaganda de stînga încearcă să legendeze o grupare ce trebuie să apară ca fiind de dreapta (cam ce făcuseră securiștii români cu zisa opoziție a partidelor istorice – abia ținute să nu sară la sufocat cu pupături și îmbrățișat cu icnete pe urmașii comuniști). Știu, manual de romane ieftine de spionaj. Cînd veți veni cu o soluție mai bună, voi fi bucuros să-mi amendez părerile.

Să acordăm, totuși, măgarului ce-i al măgarului. Ben Smith, fost reporter la The New York Times, a reușit să ia un interviu editorului executiv al acestei publicații de prestigiu în cădere, Dean Baquet, care a scuzat lipsa de atenție acordată subiectului (alegația de hărțuială care l-a avut drept prim-casanov pe Sleepy Joe din Delaware) pornind de la faptul că nefiind o știre suficient acoperită de mijloacele de informare, onorată instanță, faimosul cotidian n-a considerat că trebuie să-și pună cititorii în fața unui subiect atît de neinteresant și mai deloc cunoscut. Scînteia, Pravda, L’Humanité, Beijing Daily, Rudé Pravo, L’Unità, Berliner Zeitung, Trybuna Ludu sau Rabotnicesko Delo nu s-ar fi comportat diferit strînse cu ușa dacă ar fi fost.

Iată citatul direct: “Dacă întrebi cetățeanul de rînd din America, vei afla că nu știe nimic despre Tara Reade (acuzatoarea lui Biden – n.a.). În acest caz, ne-am zis că, dacă The New York Times va publica așa ceva, trebuie s-o facem într-un cadru investigativ.” Cu alte cuvinte: domnule judecător, în primul rînd eu nici nu am cîine... și, în al doilea rînd, cîinele meu nu mușcă, lua-o-ar naiba de cotarlă! Un caz clasic din rubrica veselă Catch 22: nu publicăm tărăboiul  – care tărăboi? – pentru că dacă o facem înseamnă că un scandal tot admitem că există, dar nu putem da nici o știre despre ceva care nu s-a stabilit că este scandal, din moment ce nu interesează pe nimeni!

Numai că nu sperii cu una, cu două un vechi șacal de presă! Dacă realitatea nu mai este materia primă a breslei, de ce-am mai ține cont de ea? Baquet a continuat justificarea (de unde reiese că redacția a dat curs unei investigații, rămase fără rezultat): “The Times n-a depistat nici o înclinare a dlui Biden spre un gen de comportare improprie…"; Nu-i nimic, ce n-a reușit cel mai influent cotidian al lumii am reușit eu în zece secunde: pînă în prezent (25 mai 2020, cînd a avut loc aducerea la zi a materialului), lista acuzatoarelor lui Biden se ridică la 22 (pe lîngă Tara Reade). Iată numele primelor șapte: Lucy Flores, Amy Lappos, D.J. Hill, Caitlyn Caruso, Ally Coll, Sofie Karasek și Vail Kohnert-Yount, așa cum au fost ele dezvăluite într-un reportaj lucrat de Amanda Arnold și Claire Lampen pentru The Cut, la 12 aprilie 2020.

Deci, comportarea improprie a senilului cu pretenții prezidențiale era ceva banal, indiferent ce mitologiza celebrul cotidian... Nu, nu vă frămîntați din picioare! Doctorii își bat adesea joc (uneori fără să-și propună) de Jurămîntul lui Hippocrate (prin ignoranță, lăcomie, nepăsare, boccimăneală și aere de superioritate), deși tare le mai place să se împăuneze cu distincția nobilă decursă din procedură.

Ziariștii (dar și politicienii!) au de făcut față altor rigori moderne, cuprinse în deocamdată nescrisul Jurămînt al lui Ipocrit: minte cît poți, fii schimbător cu o sumedenie de fețe, să nu ai tată, dar nici mamă  – și toată lumea te ve socoti un ziarist bun și un politician de elită! Dacă mai ești și posesorul unui coeficient de inteligență sub cifra 100, cu abilități fluente în limba de lemn și filozofie înmuiată în corectitudine politică, eventual cu aplecări marxiste, vei bătea în perfecțiune, vei fi premiat, adorat, respectat, temut. Vei deveni o piesă importantă a mașinăriei care ne duce la vale. Dar să nu te îmbeți o secundă cu otrava înșelătoare că vei fi scutit de responsabilitate exact prin ceea ce acum ți se par calitățile de bază ale meseriei: imoralitate, prostie, obrăznicie!

Căci aceasta este trăsătura vremurilor în care ne chinuim: nu există jurămînt, de breaslă sau de individ, care să nu fie, mai devreme sau mai tîrziu, călcat în copite cu forța unui mistreț furios! Prin extensie, una dintre cele mai frumoase, nobile și înălțătoare realizări ale omului antic a devenit o sursă de perpetuare și răspîndire a mistificării generale. Datorită jurămintelor făcute în public sau implicite prin acceptarea unui post, ne alegem cu ziariști care nu servesc adevărul, oameni ai legii care-i ocrotesc pe cei care o încalcă, afaceriști care te duc la ruină și politicieni distrugători ai binelui colectiv de fiecare dată cînd e să-i alegem pe cei mai buni dintre noi! În loc de jurămînt, toate aceste categorii de bandiți ar trebui bătute cu varga în public la preluarea unei demnități, pentru a li se aminti pentru ce sunt puse acolo!

P.S.: În timp ce scriu aceste rînduri mizere, nesuferit de adevărate, un cîrd de mașini ornate cu pamblici albe, claxonînd necontenit, trec pe sub ferestrele noastre, în semn de solidaritate cu cei consemnați de pandemie la domiciliu. Le fac semne cu mîna, avînd ochii în lacrimi. Încă mai există gesturi gratuite care să ne arate că nu ne- am pierdut total umanitatea. Dumnezeu să-i binecuvînteze!

25 mai 2020
Atlanta, GA, U.S.A.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro