Se face pomenire în toate limbile Pămîntului de urgia pandemică și teroristă prin care trecem, dar n-am auzit enumerată printre cauze criza spirituală a lumii zilelor noastre. Pentru mine, dar ar trebui pentru toți, multe dintre nenorocirile cărora le mărturisim grozăvia nu s-ar fi întîmplat dacă promotorii violențelor anti-rasiste și ai neglijențelor criminale care au amplificat răspîndirea virusului corona ar fi fost mai afectați de relația lor cu Dumnezeu.
*
Nu e vorba aici despre o dezbatere a existenței sau non-existenței divine, ci de ruperea unui lanț care ținea pornirile nebuniei în frîu. Nimeni dintre cei care nu cred nu are certitudinea inexistenței, decît păreri formate pe evidențe șubrede, dar, dincolo de negație, lipsa credinței invocă un vid al autorității, în spatele căruia vigilența de-a nu propaga răul scade, compasiunea este diminuată și responsabilitatea socială tinde spre zero. Nu ne mai temem de nimic, nu mai ținem cont de nimeni, ne putem închipui că ne permitem orice.
am tot ce dau; iau din ce-au rău toți cei mai buni din jurul meu. Dorin Liviu Zaharia
În unele situații, mai cu seamă în cazul culturilor primitive, patria pornește nu de la colectivități, oricît de distincte, divergente, bogate și complexe, ci de la indivizi genialoidali, oricît de necunoscuți. Ei repreaintă motoarele ascunse ale colectivității, ei formează limba și trasează standardul caracterului, ei duc în spate crucea pentru cei mulți și flacăra pentru cei puțini.
Se spune, și, probabil, pe bună dreptate, că la naștere suntem toți egali, cu același potențial de impetuoasă prostie și aplecare spre decizii tîmpite la orice pas împleticit, cu un nivel similar de șanse negative pe traseul biologic. Prin exemplul celor lîngă care creștem, prin educația celor fripți, culturalizare, moravuri și noroc, diferite de la caz la caz, ne plasăm cu timpul în grade diferite de scundime intelectuală. Paleta activităților umane se extinde exponențial. În ograda stupizeniei mature, nu mai ocupăm aceeași poziție ca-n prima copilărie. Nu mai suntem întru totul egali cu ceilalți, așa că se întîmplă ca unii să considere că au dreptul să-și dea aere mai tare decît alții. Cei mai modești trec drept exponate de caracter.
Multiplul paradox al morții, diamant înghețat în văzduh. Primim un telefon din România, cu o veste senină și fără întoarcere: mama mea a murit, răpusă, la 89 de ani, de virusul chinezesc. Gîndurile mele încă nu s-au ordonat, deși știam de o săptămînă că s-a îmbolnăvit. Linia de demarcație continuă să plutească între definitiv și temporar. Din cauza dezacordurilor internaționale, nu mă pot duce în țară. Bun prilej să-mi reproșez că nici măcar atît n-am putut face pentru ea. A făcut Dumnezeu, care a luat-o la El, lăsînd în urmă o absență pe care n-o vor umple toate satisfacțiile pămîntului.
Păstrez legătura cu orașul din care mă trag prin zvonuri latente, șoapte distante și tristeți unilaterale. Un prieten de odinioară, ajuns patron de restaurant cu reputație, a taxat fata unui fost prieten, mort în urmă cu trei ani, cu o sumă exorbitantă pentru acele locuri. După cum le place proștilor să se laude, s-a ajuns prietenul meu, în țara capitalismului de-mprumut! Cînd îl voi întîlni, după felicitări, neapărat îl voi întreba de unde a căpătat certitudinea că vara anului 1971 s-a dus într-un loc de unde o poate recupera la cerere, în ciuda oricăror măgării? Vara lui Marvin Gaye, cu What’s Going On? Sufeream atunci naivitatea de-a ne simți alături de suferința negrilor din America, năpăstuiți, asupriți, răpuși de persecuții și sufocați de nedreptăți. Minoritatea mîhnirii fără granițe în țara libertății, definiția ironică a visului multora dintre noi.
*
În realitatea mascată, americanii nu reușiseră decît să manipuleze logica socială într-o mai dramatică elocvență decît partea adversă, un decor cinematografic mai convingător, cu mai multe ifose și perfidie, pentru că ei foloseau actori profesioniști, iar comuniștii unelteau cu materie primă total descalificată pentru a mima o viață copleșită de prosperitate. O, dacă am fi știut noi toate acestea!
