Vindem noi oare cărți, aceste stive de hârtie tipărită, strânse între coperți frumos colorate? Vindem noi oare fișiere descărcabile pe laptop, tablete sau telefoane inteligente? Vindem noi un număr de pagini, de semne imprimate pe hârtie sau coborâte din spațiul virtual pe o consolă bună la toate, mai nou și la citit? Vindem noi conținutul, formatul, ori vindem înțelesul? Acest înțeles poate însemna orice de la cunoaștere, învățare, distracție, carieră, joacă, la pură emoție.
Toate editurile fac cărți. După ce le publică, cele mai multe dintre ele fac numai distribuție și așteaptă ca vânzările să se facă de la sine. Sunt cele care se află în criza cea mai severă.
Fac cultură pentru că vreau, dar nu am o datorie în acest sens, spuneam unui reporter în 1996, ca director executiv al unei edituri de succes. Această datorie o au editurile de stat și Ministerul Culturii. Datoria mea, ca angajat al unei companii private, este să produc valoare pentru proprietarii organizației.
Mulți oameni cu experiență, atât în domeniul editorial, cât și din cel al distribuției de carte, folosesc adesea – pentru a desemna serviciile logistice de distribuție – termenii de difuzare și/sau desfacere. Deși acești termeni nu sunt cu totul greșiți, folosirea lor denotă o practică îndelungată în sistemul sau în mentalitățile sistemului economiei centralizate. Probabil că amintirea Întreprinderii de Difuzare a Cărții sau a Întreprinderii de Difuzare a Presei au rămas puternic impregnate în memoria colectivă a profesioniștilor cu...