Dintre păcatele capitale ale automobiliştilor, acesta e poate cel mai grav: ispita de a depăşi o bicicletă, pentru a vira apoi imediat în dreapta, strâns prin fața ei. Vizualizezi schiţa în minte, dragă cititorule? Hai, ca în desenaşele de la examenul de sală: în dreapta se face un drum secundar, maşina e în spatele bicicletei care merge (regulamentar) pe banda-ntâia, pentru vehicule mai lente.

Biciclistul nesemnalizând (din mână, îndeobște) intenţia de a vira la dreapta, se presupune că va merge înainte, pe banda lui. Situaţie în care, la examenul de sală, orice candidat silitor ar bifa conştiincios varianta „mă angajez în viraj de pe prima bandă, după ce trece biciclistul”.

Câţi însă bifează acest răspuns și în viața reală, după ce s-au văzut cu permisul în buzunar?

Un lucru curios. Am pus la vânzare pe OLX o bicicletă uzată, „umblată”, veche de cel puțin cinci ani. Cu sentimentul că poate mă lăcomesc, am cerut mai mut de jumătate din prețul ei inițial. Am bifat căsuța „negociabil”, resemnându-mă cu gândul că voi fi nevoit să las substanțial din preț.

Ei bine, nu a fost nevoie! La cam două-trei minute (cât să apuc să-mi reproșez poza proastă pe care o făcusem bicicletei pentru postat pe site), telefoanele au început să sune „în legătură cu anunțul... ”. Am vândut-o în mai puțin de o oră celui dintâi doritor, care lucra în afara Bucureștiului și se învoise de la serviciu (bașca a avut și o pană cu mașina pe drum). Între timp am primit numeroase rugăminți de înduplecare, dar am zis să răsplătesc determinarea și abnegația. L-am privit din spate cum pleacă, pedalând ușurel, prin ploaie, spre locul în care își lăsase jeepul staționat „pe avarii”.

La începutul anilor 90, biciclismul nu era încă fiță. Nici pe departe. Dar cool, alternativ și chiar subversiv – tot era puțin. De fapt, termenul cool nici nu apăruse încă. Era cool înainte de termen.

La țară și în „urbanul mic” foarte mulți oameni încă se deplasau cu „tohanurile” (numite astfel pentru că se fabricau la U.M. Tohan), la fel ca în deceniile precedente.

În București, erau puțini cei care mergeau cu bicicleta zilnic. Rutele spre fabricile din oraș și platformele industriale din periferii erau satisfăcute de transportul în comun.

Puteam să fiu cool și trendy. Puteam să fiu influencer și să dau reclame de la magazinele-service cu biciclete pentru hipsteri. S-ar fi înghesuit sponsorii să îmi dea biclele la testat. Cine știe, poate nu doar cu împrumut...Într-o vreme țineam un blog generalist. Îi zic generalist, pentru că nu aveam o tematică anume: urmăream anumite interese ori marote personale, cum ar fi textele de muzică, biciclismul, ciocolata, vacanțele în Bulgaria etc. Da, știu, trebuia să îmi aleg un profil clar, să mă axez pe un singur domeniu, cum ar fi lyrics-urile (mai ales cele scrise de mine). Aș fi avut ce povesti și aș fi avut un public al meu, fidel și dedicat. Poate doar o nișă, la început. Oricum, teoria spune că nișa aia ar fi fost mai eficientă decât talmeș-balmeșul incoerent al „generalității”. Dar – aveți nițică înțelegere: pe vremea aia nu era încă moda facebook-ului și, de bine, de rău, blogul avea și rolul ăsta de comunicare într-un cerc de amici, majoritatea bloggeri la rândul lor.