XXVI.

După ce Colonelul s-a îmbarcat, lăsîndu-mă cu ochii umezi în soare, Monciu s-a așezat liniștit la masă.

Să nu credeți că sunt o fiară. Sigur că-mi pasă de viața oricui. Biblia ne spune să ne iubim dușmanii. Cîți o pot face, e drept... Am ajuns la concluzia că, pentru a ajunge în acest loc, cea mai bună strategie este să-i încetezi funcția de dușman. Să-l salvezi de la înec, de la faliment, să-i scoți din foc copilul ori soția. Dacă te detesta pînă în acea clipă, recunoștința îl va copleși pînă la anularea sentimentului și vei înceta și tu să-l urăști, moment din care ai putea susține că-l iubești, măcar comparativ cu ce fusese. E un truc pe care l-am învățat tîrziu. De fiecare dată cînd premisele au fost lucrative, am avut succes. Colonelul, însă, reprezenta mai mult decît un dușman oarecare. În ochii mei, întrupa Călăul. Nu-mi dă nimeni nici un mandat pentru a ierta de capul meu un ofițer superior de Securitate, mai cu seamă că n-am cunoscut așa de mulți. Asta numai un tribunal cu grad popular este în stare să facă. Primii care ar trebui să ceară un proces al Securității voi ar trebui să fiți, ofițerii înșiși, dacă vă doriți un discernămînt în defalcarea și ierarhizarea vinilor. Dacă nu, veți fi toți blamați în aceeași măsură. Cei mai puțin cruzi și cu un simț mai amplu al onoarei și-al justiției ar trebui să se revolte. Lipsa lor de reacție dovedește cît de puternici sunt ceilalți și cîtă groază inspiră.

Totdeauna este mai ușor să vezi, să judeci, să dai sentințe cînd privești din afară. Nu e condamnabil, dar cu cine să te raliezi, cînd structura de bază a sistemului a fost clădită pe suspiciune și solidaritatea crimei? Nemții federali au fost extrem de riguroși cînd au fost să curețe Stasi de cei mai răi dintre ei. Germania colcăie acum de agenți de zece ori mai grav decît în era Honecker. O soluție mai umană ar fi constituirea unei comisii care să ajungă la concluzia omorului, unul cîte unul, al celor compromiși dincolo de orizontul recuperării. Vedeți dumneavoastră o posibilitate a acestui drum?

Fiind executată pe ascuns, măsura ar fi inutilă. N-ar avea nici bilanț de răzbunare, ca un act de care și autoritățile se rușinează, nici de purificare, mulți dintre aceștia fiind trași pe linii de depou. Cel mult, ar băga inutil spaima în populație, și așa trăind într-o multiplă incertitudine a zilei, mai ales în rîndurile securiștilor, care n-ar mai putea face nimic pentru a ieși din culpă. Iar Occidentul ar declanșa un război sonic. Cine ar ieși drept eroi? Uitați-vă la naziștii judecați la Nürnberg: mulți păreau simpatici, cu aere visătoare și nevinovate, cîțiva au fost achitați, iar pe Albert Speer, arhitectul, l-au aruncat în închisoare pentru... sclavagism. Dar a fost un bun prilej să dezvăluie lumii atrocitățile războiului...

Și al sistemului...

E de-nțeles că, odată cu ofițerii de Securitate, ar fi judecați și politrucii comuniști care dădeau ordine.

Cei mai importanți au fost executați în viteză, pentru vini care nici n-au existat ca atare, decît la nivel metaforic, iar dintre ceilalți mulți s-au stins pe cale naturală. Aș rîde și eu dacă m-aș afla în sala completului de judecată! Părerea mea este că am trecut de această fază.

Nici peste două mii de ani! Nivelul metaforic, după cum îi spuneți, Ja, jag vill ha ytterligare kaffe, are o importanță reală. Să ardem un sac de paie în numele lor, să omorîm un miel de jertfă, să găsim un țap ispășitor, dar dacă lăsăm să treacă lucrurile ca și cum nu s-a întîmplat mare lucru, cum vă așteptați să ne ferim de ele, să ne distanțăm, să devenim ceva mai curați?

S-ar putea să aveți dreptate! Servitör, ge mig också en!

Med mjölk...

S-ar putea...

Cînd mai veniți prin țară?

De unde deduceți c-am să mai vin prin țară?

Din dorința de-a vă prezenta o Românie pe care n-o cunoașteți!

Am auzit, dar nu mă interesează.

Ce vă interesează? Dacă mi se permite.

Vi se permite, pentru că nu mă interesează nimic.

Asta e mai greu de apreciat...

Mă aflu în această situație de jumătate de secol, nu improvizez acum răspunsuri literare. Nici nu m-aș pricepe.

                                                                                                                 XXVII.

Recunoștea cu greu atmosfera de oraș luat cu asalt: lume pestriță, poluare excesivă, mașini trecînd în bîzîit și scrîșnet de roți, strigăte guturale, zgomote sacadate de șantier de construcție lipsit de eficiență, bubuituri inexplicabile. Pe zidurile Filarmonicii erau lipite două afișe enorme reprezentînd portretul lui Beethoven barat cu un X trasat cu vopsea roșie. Din cauza asocierii făcute de doi nebuni din Statele Unite cu supremația albilor, concertul Simfoniei a 5-a fusese anulat. Stătea și se uita și nu-i venea să creadă.

Pe lîngă el trecu un domn în vîrstă, care-l abordă cu spirit civic:

Victimă colaterală a corectitudinii politice. Oare cine urmează?

Oare cine scapă?!

Ce părere aveți?

Corectitudinea politică este generată de o serie de surse de paranoism agresiv, stupiditate disperată, terorism cultural și lipsa de credință în valorile umanității, de pledoariile avocaților obraznici și nu excesiv de pregătiți, de filozofiile personale maimuțărite în lume de profesori universitari perfizi, de tot soiul de activiști pentru drepturile minorităților de tot leatul, de regulă dublați de ateism militant și lipsiți de bun-simț. Nici Eminescu n-o va duce mult, mai cu seamă că o publicație de internet a început să-i preia articolele de gazetar. În ziua de azi, ar fi fost concediat în două săptămîni. Să vedem cît rezistă.

Bartolomeu Moșneguțu este numele meu, și sunt doctor orelist la Spitalul CFR.

Ronim Mlădiniu, pacient la infecțioase, gînditor cu erori în timpul liber.

Vă invit să bem o cafea la barul Corso.

Am o propunere și mai bună: Cafeneaua Veche, de vizavi.

**

Am să vă transmit o știre incendiară despre sufletul meu: azi, în această zi mohorîtă, mă simt excelent, ca și cum aș iubi pe toată lumea, ca și cum nu-mi mai pasă de nimic, bun sau rău, ca și cum grijile mele s-au topit și nu mi-a mai rămas decît să mă bucur de mine și de relația mea cu ambianța.

E posibil să vă pregătiți de moarte, căci nu văd alt pretext pentru o minte sănătoasă care să justifice o asemenea ciudățenie.

E posibil, da, aveți dreptate, dar dacă nu mai am îngrijorări și, așadar, și cea a morții a fost rezolvată, poate că m-am pregătit deja să intru într-un mod metafizic de-a fi.

Pentru asta, ar trebui să faceți un pas înapoi, pentru a cuprinde în cadru cel puțin generația părinților.

Am reușit și asta!

Sunteți capabil, fără nici o forțare, să vă simțiți în acest loc ca și cum v-ați afla în miezul celui de-al XIX-lea secol? Să vă așteptați la surpriza de a vedea o caleașcă străbătînd Strada Lăpușneanu la vale în care să se afle Nietzsche sfidînd mulțimea cu seninătate?

Adică înaintea catatoniei finale?

Și valsuri iradiind de pe terasa din față? Un copil distribuind cu țipete ziarul Timpul adăpostind ultimul articol al lui Eminescu? Abia ca un coșmar muribund amintirea primului război mondial, nici vorbă a celui de-al doilea? Așteptarea ieșirii la iarbă verde cu o tînără cu ochi verzi care vă iubește? Casa curată în care vă veți retrage spre seară? Fiorul întrunirii de vineri de la Casa Pogor? Sunteți capabil?

De unde știți toate acestea? Pas cu pas, pînă în alarmante detalii.

Asta e ce face moartea din sufletul omului. E de ajuns un dram de încredere.

Cine spuneați că sunteți?

În situația dumneavoastră, asta nu mai are nici o importanță. Pentru mine nu contează cine sunt, cu atît mai puțin ar avea pentru cineva din afara ființei mele.

Sună ridicol, dar spuneți-mi măcar dacă sunteți din Iași.

Dacă mă aflu aici, sunt din Iași.

Ne-am mai putea întîlni?

Există ocurențe unice, imposibil de repetat. Mă tem că aceasta este una dintre ele. Pe deasupra, am ajuns amîndoi la concluzia că n-o să mai aveți nevoie.

Va fi o moarte personalizată sau ne vom trezi cu toții luați pe sus de aerele îngerului?

Un alt amănunt care nu vă folosește. Ne vom mai întîlni, dacă sunteți atît de preocupat, dar cu nici un chip pe aceste meleaguri. Dacă observați, ne aflăm în celălalt secol. Ar fi și imposibil, nu e o alegere de capriciu.

Vă mulțumesc!

Cu deosebită, detașată delectare!

Vă rămîn veșnic recunoscător!

Atenție la cuvinte!

                                                                                                                  XXVIII.

Vin aici ca la terapie, cu excepția că nu mă afectează mare lucru. Nu-mi face nici bine, nici rău. Ascult, conversez, mă strădui să uit imediat cum am ieșit pe ușă. Nu încerc să încalc limitele politeții, dar întreb cu naivitatea celui curios să afle: e necesar?

Interesul discuției noastre este animat de existența unei pierderi care a însemnat mult pentru amîndoi.

Din motive total opuse. Aveți în plan încercarea unei reconcilieri?

Am în plan încercarea comprehensiunii. Încerc să văd în ceea ce-am cunoscut din Colonel, și nu e tare mult, cum arăta personalitatea din care a provenit pe cînd era ca dumneavoastră. O clipă! Știu că nu toți oamenii sunt la fel, chiar frați apropiați fiind, dar, în linii mari, situația prezintă o particularitate deosebită.

Cred că am cunoștință asupra personalității lui mai puțin decît aveți dumneavoastră. Cel puțin o latură anume, în mod deosebit importantă pentru viața lui, n-o cunosc defel.

Cu atît mai mult acest prilej reciproc reprezintă o bună ocazie de-a vă întregi golurile.

De ce nu s-a căsătorit niciodată? 

Nu, dar abia avea timp și energie să se dedice celor două cariere ale sale. Din cîte am înțeles, a cunoscut o mare deziluzie în tinerețe și, se pare, se lămurise.

Minodora...

Mai cocheta cu cîte o femeie pentru două-trei luni, după care iar venea în costum negru la birou. Îl cunoșteai după haine. Și nici după copii nu era exagerat de înnebunit.

Cum ați aflat de ce s-a întîmplat?

M-a sunat consulul din Chicago. După cum prevăzusem, afacerea a rămas stinsă pentru mediile de informare. Sinuciderea a rămas un accident, care nu avea nevoie de motivații. Suntem patru persoane care știm ce s-a întîmplat: eu, dumneavoastră, Monciu și el însuși. Sugerez să nu facem nici un efort pentru a lărgi aria cognitivă a tragediei. Cui ar ajuta?

Ar ajuta percepției că măcar un singur responsabil al dezastrului și-a făcut mea culpa cînd nu-l încolțea decît propria conștiință. Asta aș fi făcut în locul dumneavoastră: aș fi scăpat presei întregul dosar, fără sugestii molfăite și îndoctrinări paralele. Să judece fiecare cu ce are și să ajungă la ce concluzie poate. În fond, acesta este și principiul de căpătîi, atît de hulit, al democrației. Nu e nimeni dator să te facă mai inteligent decît poți duce.

Tocmai asta a împiedicat un asemenea gînd, teama că marea majoritate a populației ar fi citit greșit mesajul. I-am fi tulburat memoria pentru nimic.

Ar deranja exagerat intenția de-a scrie un articol pe marginea acestei teme?

Ar deranja, dar nu v-ar putea opri nimeni. Pe deasupra, sunteți fratele lui, singurul supraviețuitor al familiei din care se trage. Faceți cum poftiți, dar nu-i va afecta decît pe cei care știu deja povestea...

Dumneavoastră, eu și împăratul chinez în exil.

Nimic mai mult...

Nu exclud că puteți avea dreptate. Dar, uneori, și dumneavoastră știți asta mai bine decît mine, trebuie să faci ceea ce crezi că-ți este datoria, indiferent de neplăcerile pe care le va aduce. De asta ne și deosebim de animale.

De asta, mult prea adesea, le suntem inferiori...

Am cunoscut dimineață un medic de la Spitalul CFR, unul Bartolomeu Moșneguțu... A fost și el pus pe urmele mele? E omul dumneavoastră?

Am auzit de el. Este cel mai bun doctor de urechi din Moldova. Din cîte-mi amintesc, ne-am și cunoscut cîndva, dar să fie omul nostru n-am auzit.

Aveți probleme cu auzul? Vi-l pot recomanda!

Din păcate, nu mai e cu putință! A fost izbit de-un tramvai la Fundație, în jurul orei trei după-amiaza. A murit pe loc!

Aproape că-mi venea să-l avertizez cum să traverseze strada. Oricum era ștampilat. Și măcar o știa! Dacă nu i-a convenit, putea să fie, naibii, mai atent!

Liviu Cangeopol