XIX.
De ce-ai privi moartea unui oraș altfel decît cea a unei ființe dragi?
Un trai al cărui spor de complexitate este diminuat de impresia că nu este mort în totalitatea definiției, ci mai degrabă metaforic. Clădirile importante și-au păstrat forma, unele chiar și funcția, străzile nu și-au schimbat configurația, cîteva au aceleași gropi, formele de relief au rămas neschimbate. Cu ceva noroc, mai poți întîlni persoane de odinioară. Iluzia morții este greu de susținut.
Este mort pentru tine, cel care se întoarce după mulți ani, dar, ceea ce adaugă un surplus de ciudățenie, și pentru cei care-au rămas.
Trebuie să te gîndești bine cînd iei această decizie, căci ar putea să te lovească.
E o constatare spontană de fiecare dată cînd îl străbat. Mi-ar place să nu capăt această obsesie, dar îmi este imposibil. Ar fi prea multă minciună implicată în vizual.
De ce vi s-a părut New York-ul un oraș viu.
Cînd dau de ceva considerat de valoare, americanii păstrează cu bani grei. Pînă la nebunia din vremea ciumei.
Dar populația? Probabil că suferă o dinamică încă și mai sufocantă ca a noastră. Din vecinii din urmă cu trei decenii n-a mai rămas unul. Și nu cred că există mulți new-yorkezi care să spună altceva decît că lucrurile s-au schimbat, nicidecum că orașul a murit. De ce?
Viața și-a menținut ritmul și mișcarea este o constantă. Activitatea generală e la fel de trepidantă, poate chiar mai intens.
Avem și noi viață de bar nocturn, cluburi cu fițe, tineret zăpăcit, droguri la orice colț, bătăi spectaculoase, golănii încă și mai mari, împușcături chiar. Nu ne lipsește nimic.
Atunci poate fi considerat parte a New York-ului, vie și îndrăzneață, dar nu a Iașului. Asta vreau să spun. Lucrurile s-au modificat dramatic, mult mai dramatic decît ar fi trebuit, în panorama orizontală a existenței, nu în metafizica verticală a permanenței. Ați auzit, pesemne, de sintagma arderea etapelor. Exact asta s-a întîmplat. Au ucis acea persoană care-i încurca și au înlocuit-o cu alta. Aparent, lucrurile au evoluat, cum este cazul cu orice invenție a omului, dar, pentru a-i ajunge pe alții din urmă, au trebuit să sacrifice o componentă care-i încurca și acum nu mai poate fi găsită nicăieri. Există cartiere întregi în New York care arată ca exact acum 80 de ani. E uluitor, măcar pentru unul ca mine, care, în cîțiva ani, a observat că orașul lui a fost răscolit de la un cap la altul și populația a fost înlocuită cu nechezol rural și golănime de peste hotare.
Înțeleg nuanța.
Bine-nțeles că înțelegeți! Nu sunteți nici orb, nici tîmpit.
Aveți de gînd să blamați Securitatea și pentru această constatare?
La rigoare, fără îndoială. Dacă România n-ar fi căzut cu lașitate în agresiunea comunismului și n-am fi abolit normalul, situația ar fi fost diferită. Orice situație.
Cui ajută?
Abia asta este o întrebare disculpatorie. Nu mai ajută nimănui, pentru că nu se mai poate face mare lucru.
La concluzia asta am ajuns și noi.
În mod eronat și, desigur, convenabil. Perpetuarea condițiilor actuale, pe care le-ați putea abate, cînd treburile țării sunt lăsate pe seama unor golani cu carnet, a unor analfabeți apucători, iar populația este predominată de gloate sălbatice lăsate de capul lor să zbiere prin piețe și să atace femei pe străzi întunecate ori bătrîni la lumina zilei, ce sămînță de civilizație vă așteptați să încolțească?
De asta ar trebui să se ocupe serviciul nostru secret?
Potrivit punctului 8 al Declarației de la Timișoara, al cărei autor a murit atît de convenabil de repede, care trebuia să fie sursa Constituției și a vieții noastre de-atunci înainte, toți responsabilii dezastrului, politruci și ofițeri de Miliție, Armată și Securitate, trebuiau anihilați din viața publică. Ori ar fi trebuit să-și înființeze un partid al redresării, care cu asta să se ocupe.
N-ar fi fost cel puțin bizar? Să spunem că Ion Iliescu și gașca lui de kaghebii și netrebnici comuniști să fi fost responsabili cu epurarea celorlalte partide!
Este un paradox de cotitură. Ion Iliescu este acum tras pe linie moartă și nu mai influențează nici părerile Ninei. Dacă ar fi dat de pămînt cu Dragnea și ai lui cînd încă nu scoseseră capul ca o puzderie de cobre România ar fi fost ferită de multe necazuri. Așa, s-a bucurat un număr de mandate de puterea absolută și cînd a fost să facă un gest salvator a constatat că nu mai are putere în rîndul mitocănimii comuniste care l-a succedat la putere. Da, ar fi sunat șchiop, s-ar fi minunat și rușii, dar ar fi făcut ceva util. Minimal, dar util. Am ales cele mai proaste soluții sau jumătăți de măsură cu putință. Cu orice ocazie, în orice domeniu.
Se vehiculează un banc potrivit căruia bîrfa este comparată cu acțiunea unei babe care urcă pe un bloc înalt, de unde împrăștie pene dintr-o pernă. Bîrfitorului i se face a regret sau este obligat să-și retragă insultele. Nu se opune nimeni, dar încearcă să aduni toate penele înapoi! Mai este cu putință? Asta au făcut mamelucii lui Iliescu, dar și ai celorlalți responsabili care s-au perindat cu nesimțire și fără folos pe la cîrma patriei. Cum să aduni penele destrămării naționale înapoi?
Domnule general, nu am nici căderea, nici expertiza de-a vă ajuta în specificul acestei drame de serviciu. Și nici înverșunarea pe care am avut-o cîndva. Mai ales acum, cînd am aflat natura celui pe care l-am crezut prieten, frate, român și om.
Judecați pripit! Și noi avem dreptul să avem frați!
Dar nu prieteni…
XX.
Ce coincidență plăcută! Exact de ziua mea să te-ntîlnesc după exact 30 de ani, în exact același loc! Ce, nici nu mă recunoști?
Semeni cu maică-ta atît de bine încît nici dacă aș vrea n-aș putea clama scuza trecerii timpului și așezarea binecuvîntatei uitări. La mulți ani, dacă-i pe-așa! Hai să mîncăm o prăjitură!
Nu sunt prea bătrînă pentru asemenea pretenții? Plus diabetul care mă ține ca pe sergentul de Vaslui…
O excepție nu te va ucide.
Deci n-ai să mă mai inviți!...
OK, o să bem o cafea!
Ai rămas la fel de nervos. Ce mai fac Ziva și Vlădia?
Mama a murit acum cîteva săptămîni, fratele meu, acum doi ani.
Îmi pare rău! Condoleanțe!
Mulțumesc! Părinții tăi?
Tata a murit acum douăzeci de ani, mama, acum trei.
Îmi pare rău! Condoleanțe!
Avem o foarte convențională conversație pentru eșalonul de vîrstă expus virusului chinezesc. Continuăm?
Ai copii?
O fată, rămasă în Australia. Tu?
Un băiat care a murit la 21 de ani.
Îmi pare rău! Reluăm conversația. Condoleanțe!
Să nu mai punem întrebări! Ce reușite enorme te aștepți să afli? Să fim onești: nimic! Am venit acasă pentru a-mi îngropa trecutul, pentru a fi capabil să mă mai bucur de viață din puținul care mi-a rămas… Vrei să ne mai întîlnim?
Sunt măritată cu un soț gelos. Și-apoi, uită-te la mine! Nu mai pot inspira nici o pasiune, decît doar unui dereglat! Pe deasupra, ar fi visul amăgitor al unei iluzii. Lasă lucrurile așa cum sunt.
Măcar să bem o cafea!
E mult și-atît! Am aflat tot ce trebuia să aflăm.
Știi ceva? Mă surprinde înțelepciunea ta! Ai dreptate. Rămîi cu bine!
Să fii păzit!
**
E mică lumea. Wanda e un fel de nepoată după soție. O fată nenorocită, dar încă optimistă. Nu știam că fuseserăți prieteni cîndva.
Cînd aveam 16 ani, mama ei s-a opus din răsputeri relației și am abandonat amîndoi. Nu regret, cum cred că nici ea nu regretă. Ne-am dus fiecare viața în noianul ei de aventuri și mizerii și acum tot ce ne mai putem oferi unul altuia este o discuție aridă în contradictoriu cu privirea stînjenită pe blocurile din zonă. A trecut prea mult timp între noi, au murit prea mulți prieteni comuni, iar ceilalți au îmbătrînit cu mult peste puterile noastre de-a accepta fără un urlet lugubru pustiul care ne-a rămas de contemplat.
Ați dori să vedeți un fost coleg anume?
Probabil că aș dori să văd mai mulți, dar la al doilea gînd îmi zic că n-are rost. Mai mult rău decît bine aș primi. Îți povestești viața, amănunte pentru tine încă valabile, care nu-l interesează nici cît un mușchi de ploșniță. Dacă o fi să dau întîmplător de unul sau doi, fie, dar n-am să caut să- mi bag singur capul în angrenajul unui trecut paramnezic învîrtit de manivela unui prezent istovit.
Deci întîlnirea cu Wanda o considerați accidentală?
După această întrebare, probabil că nu! Dar ce interes puteți urmări? Ce i-aș fi putut spune ei mai mult decît știați deja sau aș fi putut eu spune în conversațiile noastre din inima șerpăriei de la contagioși?
Am glumit. Despre dumneavoastră, firește, cunoaștem totul și, fără ofensă, nu ne mai interesează nimic. Dacă n-ar fi fost voința Colonelului, v-aș fi scutit de neplăcerea acestor întrevederi. Pe deasupra, v-ați putea face impresia că nu avem nimic altceva de făcut. Ar fi o impresie greșită. Este doar datoria pe care o plătesc unui fost prieten. Singurul pe care l-am avut. Singurul a cărui lipsă o deplîng. În pălăvrăgelile noastre îmi permit uneori să-mi închipui că, de fapt, mă aflu în compania lui, pentru că atît de bine îi semănați. Dar e același gen de iluzie care macină relațiile dintre oameni și grupări.
Dacă m-aș oferi să ajut România, ce mi-ați spune? Lasă, că se ocupă alții! Bucurați-vă de viață! Drum bun! Dar cum să te bucuri de viață dacă-ți pasă? Dacă vezi atîtea nenorociri petrecute în nepăsarea autorităților și, încă și mai grav, a opiniei publice, a victimelor înseși? Cînd experiența din alte țări îți sugerează că anumite defecte naționale ne fac să fim mai răi decît am fi meritat singuri sau alții, cu care intrăm în contact, știind că numai noi am putea face diferența, fără nici un ajutor așteptat de zeci de ani…
Vreți să vă angajați la noi? Să prindeți hoți, să arestați afaceriști imbecili, să puneți microfoane în palatele obținute de politicieni din fraudă și abuz în serviciu? Să deferim incompetențe și nepăsări? Erori de apreciere? Tăceri de perspectivă? Suprimări? De unde să pornim?
Cînd totul trebuie schimbat îți taie orice elan, dar începeți cu ceva! Cu învățămîntul sau cu asistența medicală, cu primenirea Legii electorale, care să nu mai permită accesul gunoaielor în forul legislativ sau în posturi de conducere locală și națională… Începeți cu ceva, cît de mic! Să putem spune: totul e un dezastru, dar avem un sistem de transporturi imbatabil sau un turism bine pus la punct. Există vreun domeniu în care măcar mediocri să fim? Mă îndoiesc…
S-au scris niște cărți, s-au realizat niște filme…
Muncă individuală, care ține prea puțin de organizarea generală și voința conducerii, cu atît mai puțin a maselor. Ați reușit asfaltarea hidoasă a unor sate mai răsărite cu fonduri primite de la străini – mai bine zis, cu ce a scăpat de furia mîinilor iuți de la primire! Atît și nimic mai mult! Într-adevăr, pînă și comuniștii lui Botină reușiseră, comparativ, mai evident! Iar dacă n-am fi avut norocul de-a onora la cîrmă un oligofren precum Ceaușescu, cu Maurer la timonă, să spunem, am fi avut un sistem de zece ori mai eficace, chiar onorabil. Am fost și am rămas un dezastru, dar cum ar fi fost cu putință atunci o variantă a răului ceva mai bună, ar fi și azi.
Înțeleg că suntem de acord că nu se poate face nimic…
Cît de bine cădem în armonie asupra dezastrului! Suntem exonerați de orice gen de redresare! Domnule general, atingem cu vîrful degetelor mîzga de pe fundul genunii! Și părem mulțumiți! Ce șansă mai avem?
Doriți un răspuns oficial sau adevărul?
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro De ce-ai privi moartea unui oraș altfel decît cea a unei ființe dragi?
Un trai al cărui spor de complexitate este diminuat de impresia că nu este mort în totalitatea definiției, ci mai degrabă metaforic. Clădirile importante și-au păstrat forma, unele chiar și funcția, străzile nu și-au schimbat configurația, cîteva au aceleași gropi, formele de relief au rămas neschimbate. Cu ceva noroc, mai poți întîlni persoane de odinioară. Iluzia morții este greu de susținut.
Este mort pentru tine, cel care se întoarce după mulți ani, dar, ceea ce adaugă un surplus de ciudățenie, și pentru cei care-au rămas.
Trebuie să te gîndești bine cînd iei această decizie, căci ar putea să te lovească.
E o constatare spontană de fiecare dată cînd îl străbat. Mi-ar place să nu capăt această obsesie, dar îmi este imposibil. Ar fi prea multă minciună implicată în vizual.
De ce vi s-a părut New York-ul un oraș viu.
Cînd dau de ceva considerat de valoare, americanii păstrează cu bani grei. Pînă la nebunia din vremea ciumei.
Dar populația? Probabil că suferă o dinamică încă și mai sufocantă ca a noastră. Din vecinii din urmă cu trei decenii n-a mai rămas unul. Și nu cred că există mulți new-yorkezi care să spună altceva decît că lucrurile s-au schimbat, nicidecum că orașul a murit. De ce?
Viața și-a menținut ritmul și mișcarea este o constantă. Activitatea generală e la fel de trepidantă, poate chiar mai intens.
Avem și noi viață de bar nocturn, cluburi cu fițe, tineret zăpăcit, droguri la orice colț, bătăi spectaculoase, golănii încă și mai mari, împușcături chiar. Nu ne lipsește nimic.
Atunci poate fi considerat parte a New York-ului, vie și îndrăzneață, dar nu a Iașului. Asta vreau să spun. Lucrurile s-au modificat dramatic, mult mai dramatic decît ar fi trebuit, în panorama orizontală a existenței, nu în metafizica verticală a permanenței. Ați auzit, pesemne, de sintagma arderea etapelor. Exact asta s-a întîmplat. Au ucis acea persoană care-i încurca și au înlocuit-o cu alta. Aparent, lucrurile au evoluat, cum este cazul cu orice invenție a omului, dar, pentru a-i ajunge pe alții din urmă, au trebuit să sacrifice o componentă care-i încurca și acum nu mai poate fi găsită nicăieri. Există cartiere întregi în New York care arată ca exact acum 80 de ani. E uluitor, măcar pentru unul ca mine, care, în cîțiva ani, a observat că orașul lui a fost răscolit de la un cap la altul și populația a fost înlocuită cu nechezol rural și golănime de peste hotare.
Înțeleg nuanța.
Bine-nțeles că înțelegeți! Nu sunteți nici orb, nici tîmpit.
Aveți de gînd să blamați Securitatea și pentru această constatare?
La rigoare, fără îndoială. Dacă România n-ar fi căzut cu lașitate în agresiunea comunismului și n-am fi abolit normalul, situația ar fi fost diferită. Orice situație.
Cui ajută?
Abia asta este o întrebare disculpatorie. Nu mai ajută nimănui, pentru că nu se mai poate face mare lucru.
La concluzia asta am ajuns și noi.
În mod eronat și, desigur, convenabil. Perpetuarea condițiilor actuale, pe care le-ați putea abate, cînd treburile țării sunt lăsate pe seama unor golani cu carnet, a unor analfabeți apucători, iar populația este predominată de gloate sălbatice lăsate de capul lor să zbiere prin piețe și să atace femei pe străzi întunecate ori bătrîni la lumina zilei, ce sămînță de civilizație vă așteptați să încolțească?
De asta ar trebui să se ocupe serviciul nostru secret?
Potrivit punctului 8 al Declarației de la Timișoara, al cărei autor a murit atît de convenabil de repede, care trebuia să fie sursa Constituției și a vieții noastre de-atunci înainte, toți responsabilii dezastrului, politruci și ofițeri de Miliție, Armată și Securitate, trebuiau anihilați din viața publică. Ori ar fi trebuit să-și înființeze un partid al redresării, care cu asta să se ocupe.
N-ar fi fost cel puțin bizar? Să spunem că Ion Iliescu și gașca lui de kaghebii și netrebnici comuniști să fi fost responsabili cu epurarea celorlalte partide!
Este un paradox de cotitură. Ion Iliescu este acum tras pe linie moartă și nu mai influențează nici părerile Ninei. Dacă ar fi dat de pămînt cu Dragnea și ai lui cînd încă nu scoseseră capul ca o puzderie de cobre România ar fi fost ferită de multe necazuri. Așa, s-a bucurat un număr de mandate de puterea absolută și cînd a fost să facă un gest salvator a constatat că nu mai are putere în rîndul mitocănimii comuniste care l-a succedat la putere. Da, ar fi sunat șchiop, s-ar fi minunat și rușii, dar ar fi făcut ceva util. Minimal, dar util. Am ales cele mai proaste soluții sau jumătăți de măsură cu putință. Cu orice ocazie, în orice domeniu.
Se vehiculează un banc potrivit căruia bîrfa este comparată cu acțiunea unei babe care urcă pe un bloc înalt, de unde împrăștie pene dintr-o pernă. Bîrfitorului i se face a regret sau este obligat să-și retragă insultele. Nu se opune nimeni, dar încearcă să aduni toate penele înapoi! Mai este cu putință? Asta au făcut mamelucii lui Iliescu, dar și ai celorlalți responsabili care s-au perindat cu nesimțire și fără folos pe la cîrma patriei. Cum să aduni penele destrămării naționale înapoi?
Domnule general, nu am nici căderea, nici expertiza de-a vă ajuta în specificul acestei drame de serviciu. Și nici înverșunarea pe care am avut-o cîndva. Mai ales acum, cînd am aflat natura celui pe care l-am crezut prieten, frate, român și om.
Judecați pripit! Și noi avem dreptul să avem frați!
Dar nu prieteni…
XX.
Ce coincidență plăcută! Exact de ziua mea să te-ntîlnesc după exact 30 de ani, în exact același loc! Ce, nici nu mă recunoști?
Semeni cu maică-ta atît de bine încît nici dacă aș vrea n-aș putea clama scuza trecerii timpului și așezarea binecuvîntatei uitări. La mulți ani, dacă-i pe-așa! Hai să mîncăm o prăjitură!
Nu sunt prea bătrînă pentru asemenea pretenții? Plus diabetul care mă ține ca pe sergentul de Vaslui…
O excepție nu te va ucide.
Deci n-ai să mă mai inviți!...
OK, o să bem o cafea!
Ai rămas la fel de nervos. Ce mai fac Ziva și Vlădia?
Mama a murit acum cîteva săptămîni, fratele meu, acum doi ani.
Îmi pare rău! Condoleanțe!
Mulțumesc! Părinții tăi?
Tata a murit acum douăzeci de ani, mama, acum trei.
Îmi pare rău! Condoleanțe!
Avem o foarte convențională conversație pentru eșalonul de vîrstă expus virusului chinezesc. Continuăm?
Ai copii?
O fată, rămasă în Australia. Tu?
Un băiat care a murit la 21 de ani.
Îmi pare rău! Reluăm conversația. Condoleanțe!
Să nu mai punem întrebări! Ce reușite enorme te aștepți să afli? Să fim onești: nimic! Am venit acasă pentru a-mi îngropa trecutul, pentru a fi capabil să mă mai bucur de viață din puținul care mi-a rămas… Vrei să ne mai întîlnim?
Sunt măritată cu un soț gelos. Și-apoi, uită-te la mine! Nu mai pot inspira nici o pasiune, decît doar unui dereglat! Pe deasupra, ar fi visul amăgitor al unei iluzii. Lasă lucrurile așa cum sunt.
Măcar să bem o cafea!
E mult și-atît! Am aflat tot ce trebuia să aflăm.
Știi ceva? Mă surprinde înțelepciunea ta! Ai dreptate. Rămîi cu bine!
Să fii păzit!
**
E mică lumea. Wanda e un fel de nepoată după soție. O fată nenorocită, dar încă optimistă. Nu știam că fuseserăți prieteni cîndva.
Cînd aveam 16 ani, mama ei s-a opus din răsputeri relației și am abandonat amîndoi. Nu regret, cum cred că nici ea nu regretă. Ne-am dus fiecare viața în noianul ei de aventuri și mizerii și acum tot ce ne mai putem oferi unul altuia este o discuție aridă în contradictoriu cu privirea stînjenită pe blocurile din zonă. A trecut prea mult timp între noi, au murit prea mulți prieteni comuni, iar ceilalți au îmbătrînit cu mult peste puterile noastre de-a accepta fără un urlet lugubru pustiul care ne-a rămas de contemplat.
Ați dori să vedeți un fost coleg anume?
Probabil că aș dori să văd mai mulți, dar la al doilea gînd îmi zic că n-are rost. Mai mult rău decît bine aș primi. Îți povestești viața, amănunte pentru tine încă valabile, care nu-l interesează nici cît un mușchi de ploșniță. Dacă o fi să dau întîmplător de unul sau doi, fie, dar n-am să caut să- mi bag singur capul în angrenajul unui trecut paramnezic învîrtit de manivela unui prezent istovit.
Deci întîlnirea cu Wanda o considerați accidentală?
După această întrebare, probabil că nu! Dar ce interes puteți urmări? Ce i-aș fi putut spune ei mai mult decît știați deja sau aș fi putut eu spune în conversațiile noastre din inima șerpăriei de la contagioși?
Am glumit. Despre dumneavoastră, firește, cunoaștem totul și, fără ofensă, nu ne mai interesează nimic. Dacă n-ar fi fost voința Colonelului, v-aș fi scutit de neplăcerea acestor întrevederi. Pe deasupra, v-ați putea face impresia că nu avem nimic altceva de făcut. Ar fi o impresie greșită. Este doar datoria pe care o plătesc unui fost prieten. Singurul pe care l-am avut. Singurul a cărui lipsă o deplîng. În pălăvrăgelile noastre îmi permit uneori să-mi închipui că, de fapt, mă aflu în compania lui, pentru că atît de bine îi semănați. Dar e același gen de iluzie care macină relațiile dintre oameni și grupări.
Dacă m-aș oferi să ajut România, ce mi-ați spune? Lasă, că se ocupă alții! Bucurați-vă de viață! Drum bun! Dar cum să te bucuri de viață dacă-ți pasă? Dacă vezi atîtea nenorociri petrecute în nepăsarea autorităților și, încă și mai grav, a opiniei publice, a victimelor înseși? Cînd experiența din alte țări îți sugerează că anumite defecte naționale ne fac să fim mai răi decît am fi meritat singuri sau alții, cu care intrăm în contact, știind că numai noi am putea face diferența, fără nici un ajutor așteptat de zeci de ani…
Vreți să vă angajați la noi? Să prindeți hoți, să arestați afaceriști imbecili, să puneți microfoane în palatele obținute de politicieni din fraudă și abuz în serviciu? Să deferim incompetențe și nepăsări? Erori de apreciere? Tăceri de perspectivă? Suprimări? De unde să pornim?
Cînd totul trebuie schimbat îți taie orice elan, dar începeți cu ceva! Cu învățămîntul sau cu asistența medicală, cu primenirea Legii electorale, care să nu mai permită accesul gunoaielor în forul legislativ sau în posturi de conducere locală și națională… Începeți cu ceva, cît de mic! Să putem spune: totul e un dezastru, dar avem un sistem de transporturi imbatabil sau un turism bine pus la punct. Există vreun domeniu în care măcar mediocri să fim? Mă îndoiesc…
S-au scris niște cărți, s-au realizat niște filme…
Muncă individuală, care ține prea puțin de organizarea generală și voința conducerii, cu atît mai puțin a maselor. Ați reușit asfaltarea hidoasă a unor sate mai răsărite cu fonduri primite de la străini – mai bine zis, cu ce a scăpat de furia mîinilor iuți de la primire! Atît și nimic mai mult! Într-adevăr, pînă și comuniștii lui Botină reușiseră, comparativ, mai evident! Iar dacă n-am fi avut norocul de-a onora la cîrmă un oligofren precum Ceaușescu, cu Maurer la timonă, să spunem, am fi avut un sistem de zece ori mai eficace, chiar onorabil. Am fost și am rămas un dezastru, dar cum ar fi fost cu putință atunci o variantă a răului ceva mai bună, ar fi și azi.
Înțeleg că suntem de acord că nu se poate face nimic…
Cît de bine cădem în armonie asupra dezastrului! Suntem exonerați de orice gen de redresare! Domnule general, atingem cu vîrful degetelor mîzga de pe fundul genunii! Și părem mulțumiți! Ce șansă mai avem?
Doriți un răspuns oficial sau adevărul?