Întotdeauna drumul de la cimitir, cînd claca înmormîntării a fost deja dusă la împlinire, este mai anevoios de parcurs decît mersul împiedicat cu lacrimi în ochi și zîmbete tîmpe pe obraz în urma dricului drapat. Nu știu prin ce lanț de asocieri abătute de la logica firii, cînd te îndrepți spre locul de îngropăciune, cînd dai mers ultimului drum, cel fără de-ntoarcere, fără cusur, un izvor mărunt de iraționale speranțe te chinuie-n adîncurile minții, ca și cum la groapă vei da peste citirea unei dezlegări. Iar acum, la întoarcere, cînd nu mai resimți nici o presiune, afli că lumina decăzută a serii, ploaia filtrată de niciunde, bobocii înfrigurării de toamnă nu înlesnesc sufletului pacea. În măruntaiele îmbibate de silă nutritivă și urme de alcool, alături de durerea lipsei, pe care încă n-o percepi nici pe departe în adevărata ei splendoare întunecată cu firme mișcătoare, se insinuează un soi de iederă a curiozității, care se extinde și pipăie solul, pentru că este primul tău mort, și dă afară din tine, asigurînd unghiul unei noi legături cu realitatea înconjurătoare.

Curiozitatea se racordează la normalul celor înregistrate în firea legendară a lucrurilor: prietenul tău s-a dus, zgomotul lopeților de pămînt n-a declanșat nici o durere suplimentară, dar nici nu ai participat la vreun miracol, n-a înviat nimeni, doar mama lui a leșinat destul de jenant, biata femeie, tatăl său urla ca un bețiv bătut cu picioarele de milițieni, cu capul vîrît într-un sac, zeci de ochi de tineri priveau în gol cu îndîrjire, fără nici o țintă. Revolta noastră mută, care nu se va declanșa niciodată. Nu ne-am strîns mîinile, gest care, de regulă, consfințește unanimitatea unei înțelegeri. Să nu ni se vadă lacrimile. Ne foloseam mîinile la fumat, bucuroși că izbiturile vîntului ne țineau preocupați și maturi. Ca fumul intrat în ochi să justifice lăcrimarea.

Nu-i ușor să mori la 20 de ani. O perioadă prea scurtă pentru a consemna fapte care să merite menționarea. Da, a fost un elev bun (pe dracu’, știu toți cît de bun a fost!), nu se-ncurca cu profesoarele, ca repetenții, ajuta prin casă (dacă te crede cineva, căci mamei i se va părea prea frivol ca să pomenească!), era un băiat cuminte (genul de golani care-i împresuraseră sicriul stă mărturie fără nici o altă documentație!). Ce să remarci? Că era deștept? A încetat brusc să fie și nu mai ajută nimănui. Că urma să ajungă ceva de capul lui? Mai mult de o grămăjoară de oase din ce în ce mai mică nu are norocul să izbutească vreodată.

Moartea altora te face cinic, în caz că nu vrei să-ți retezi complet contactul cu realitatea, devenind penibil. Dar, la vîrsta aceea, cît de ușor îți vine să faci pace cu ideea că asta a fost tot în relația cu prietenul tău? Că poți să-l și uiți deja, nimic nu se va schimba de-acum înainte, cel puțin pînă și tu vei trece dincolo. Nu rămîne în urmă nici măcar o referință culturală, dacă nu scrie cineva despre eveniment. În general, doar unul la mia de locuitori are tendințe scriptice și unul la mia de amatori și capacitatea de- a duce la-mplinire. Fără cititori, orice referință culturală este lovită de nulitate. Așterne- te, uitare, pe dealuri de cenușă! Moartea te face și egoist... poate și poet... din neatenție.

Nu-mi amintesc de Amar în fiecare început de noiembrie, cum aș fi fost convins atunci, dar sunt destule păreri că șocul continuă să mă țină intrigat. Ce-ar fi ajuns? Am fi rămas prieteni? Ce părere ar fi avut de tonele de discuri imprimate de-atunci încoace ori de anumite cărți? Cărțile mele! Ce-ar fi comentat de Marlon Brando în Nașul? Ori în Ultimul tango la Paris? Cum ar fi privit asasinarea lui Lennon? Trecerea atîtor însemnați. Aparența căderii comuniste? Cum ar fi interpretat furtunile sociale din Statele Unite? Din România. Jocul mișelesc al pandemiei. Toate acestea ni le-a lăsat nouă să le ducem în spate și să ne facem griji din cauza lor. Ar fi avut copii, care i-ar fi măcinat bucuria zilelor, ca noi toți. S-ar fi războit cu nevasta, din moment ce atît de puțini reușesc să scape. Ar fi avut necazuri cu puținătatea banilor și asaltul bolilor. Și-ar fi dus părinții la groapă.

Bietul Amar! Nici nu știi pe care dintre cei doi să-l deplîngi mai tare! Deși, dacă ar fi trăit, ar fi putut, totuși, atinge șansa salvării. Toți o putem atinge cît încă mai trăim. Asta a vrut și Faulkner să spună: În timp ce mori cu inima bătînd – în traducerea genială a lui Hoppy. Pînă și cei mai răi decît ar fi putut să ajungă el vreodată, dacă admitem că nu fusese ușă de biserică. Într-o lume mai bună, m-ar fi dus el pe mine la groapă. Și-ar fi bătut el capul cu problemele de care-aș fi scăpat peste rînd. Cu ce sunt eu mai bun să-i fi supraviețuit? Sau mai rău? Cu nimic. Dar acesta reprezintă un punct relativ de referință la drama oricărui supraviețuitor. Pentru că nu ratăm, nici nu se pune problema, potențialul de rău pe care-l avem pe mînă...

Vremea e aproape aidoma: plouă mărunt, rafale de vînt îmi scuipă stropi în față, frigul bolborosește treptat pe la umeri la vale. Înaintez și știu că nu mă voi întîlni cu nimeni. Pe vremuri nu-mi făceam griji de această natură. Voi intra într-un bar ca să mă încălzesc la o cafea turcească la nisip, cum nu face nimeni în America, unde voi atrage privirile uimite ale unor oligofreni cărora trebuie să le pui de două ori întrebarea în ce oraș se află.

Nici nu știu dacă mai am dreptul să străbat aceste locuri de capul meu, nu fizic neapărat, ci măcar mintal.

XVII.

Am observat ceva straniu în poziția dvs.: deși suspectați pe toată lumea, trecută și prezentă, de colaborare cu fosta și prezenta Securitate, nu ați încercat niciodată să vă consultați dosarul de la CNSAS.

Un prieten care se luase de piept cu comuniștii a făcut această greșeală și a primit, după multe stăruințe, două pagini (332 și 333!) fără nimic concret ori credibil în ele. Dată fiind traiectoria fratelui meu, acum înțeleg că aș fi primit un dosar de două rînduri, descriind, probabil, edulcorat aspectul străzii de sub balconul apartamentului pe care-l locuiam. Apoi, dacă suspectam pe toată lumea, la ce-ar fi trebuit să mă aștept? Că m-am înșelat în privința unora? Că unii au turnat cu chibzuință și mizericordie? Să fi primit confirmarea ticăloșiei generale din cauza căreia părăsisem România? Nu prezint complexe de aporie.
Nu e o cutezanță însemnată?
Îmi permit aceste remarci pentru că-i pot ierta pe toți într-o secundă!
Mă întreb de ce n-o faceți!
Va veni și clipa aceea, dar nu înainte de-a-mi exprima uimirea că un ofițer atît de informat operează distincția neverosimil de injustă dintre fosta și prezenta Securitate! A fost una înlocuită cu alta complet diferită, eventual și antagonistă, fără c evenimentul să fi fost priuns în Monitorul Oficial? Cu ofițeri sporiți în grad, dar păstrîndu-și, printr-o miraculoasă coincidență, specificul onomastic, fizionomia și modul particular de-a stîlci limba română? Pe scurt: nu m-a interesat și nici n-aș fi putut avea încredere în dezinformația concretă, mascată și virtuală pusă la dispoziție de Securitate și oamenii ei travestiți în foști deținuți politici.
Nu noi am dat legea!
Se întîmplă să aveți dosarul meu?
Asta e de la sine înțeles! Prin caracteristica funcției, am acces la orice. Colonelul m-a rugat să-l studiez.
Intimitatea oamenilor continuă să fie violată, fără nici un folos special, și după ce, chipurile, vechile practici au fost aruncate la gunoi, de noile instituții restructurate birou cu birou!
Hai să fim ceva mai practici! Critica pedantă nu ajută nimănui! Nu orice intenție este pornită împotriva a ceea ce continuăm să considerăm “popor”. Potrivit definiției dumneavoastră, poporul era alcătuit și din oamenii care, fiindu-vă-n anturaj, colaborau pe rupte cu organele de represiune. Pe cine poate supăra adevărul? Pe cei care, desigur, au ceva de ascuns!…
Acum îmi vorbiți ca unui copil nu prea strălucit…
Vă rog să mă scuzați!
Măcar explicați-mi de la ce-ați pornit toată discuția.
Mă interesează prezența unui personaj și efectele purtate de relația cu el în viața dumneavoastră.
Paul?
Nu. Eli Jucancea.
Da, o turnătoare detestabilă.
E mai mult decît atît. Știți asta și a fost și pedepsită că a încercat să vă contacteze, mulți ani de la desfășurarea prieteniei cu ea. Știm că, în 1989, primise ordin să vă sune pentru a-și afișa efuziunea admirației și blamul încurajării. O altă greșeală oarecum asumată de Colonel.
Deci el a pus-o să mă sune atunci?
I-a sugerat, da, întocmai.
De ce?
Nu mi s-a destăinuit, dar nu întrevăd decît o singură rațiune: a vrut, într-un mod nu prea subtil, să vă deschidă ochii asupra naturii celor pe care-i îndrăgeați. Auzise cu o zi înainte, prin microfoanele din apartament, cu ce nostalgie i-ați pomenit soției de fosta relație cu Eli, pe care tocmai o zăriserăți în tramvai în acea dimineață. I-ar fi părut rău să vă vadă căsătoria ruinată pentru o ființă fără caracter.
Asta e tot?
Nu. Eli fusese racolată cînd era elevă în clasa a IX-a.
Cînd am cunoscut-o eu.
A fost o acțiune independentă de această întîmplare. Acum intervine surpriza. Eli nu a lăsat niciodată să se observe că ar fi ținut la dumneavoastră, deși, în sinea ei, vă plăcea foarte mult.
Vreți să spuneți c-a împiedicat-o ceva? Apartenența? Fratele meu?
Colonelul, deși atunci era abia căpitan, v-a fost destin. Nu vroia să vă rătăciți pe calea unei legături ușoare cu complicații. A dat ordin și sentimentele fetei au înghețat.
A ajuns o ființă dezagreabilă…
Ca și cum una o exclude pe cealaltă! Nu era de așteptat?
Poate că fără interferințe soarta ei ar fi fost alta. N-ar fi meritat? Cine suntem noi să judecăm dacă unul își cîștigă prăbușirea?
N-a forțat-o nimeni să se lase racolată. Ar trebui să purtați această conversație
cu părinții ei.
Erau amîndoi?
Mai mari în grad, la acea dată, decît Colonelul. Tatăl ei se cunoscuse, prin nu știu ce împrejurare bolmojită, cu Bodnăraș, cînd kaghebistul era al doilea om în stat. Atunci fusese dus în racolaj, ca recompensă onorabilă și notabil contra-serviciu, Jucancea-tatăl, patriot de sacrificiu din neam în neam sau măcar pînă la ultima fiică! Să ne imaginăm numai ce scandal ar fi făcut, la cel mai înalt nivel, dacă odrasla ar fi fost respinsă din grațiile nobilei securimi!
De ce Colonelul, pe cînd era căpitan, mai apoi maior și tot așa, n-a încercat niciodată să mă atragă să colaborez sau să fiu angajat al serviciului?
Colonelul era un geniu. În primul rînd, știa că un regim în care inteligența fusese confiscată de prostie și umanitatea de infamie nu va rezista mult. Nu pot spune că a prevăzut de-atunci rostogolirea, dar știa că meritați ceva mai trainic.
Disidența controlată.
Disidența necesară, al doilea motiv, pe care istoria l-a făcut posibil.
Ce s-a întîmplat cu turnătorea operativă?
Multe le știți, probabil: s-a măritat cu un ofițer tînăr, la fel de ticălos și solid, care a fost numit consul comercial în cadrul Ministerului de Externe, unde ea n-a rezistat prea mult, penetrînd lumea băutorilor și călcînd pe de lături în ritm de taraf. Apoi a fost programată într-un post de conducere într-o întreprindere din dotare. Îmbătrînește ceva mai precipitat decît alții. Memoria o părăsește, adoarme la televizor, demența precoce pune mîna pe ea.
Ca pe noi toți.
Într-un an-doi, probabil că nu v-ar mai recunoaște.
Amnezia va fi salvarea ei!

XVIII.

Succesiune de imagini neînsoțite de cuvintele la care ai acces. Pare a fi una dintre acele situații în care cuvintele nu sunt capabile să acopere ceea ce se întîmplă. E nevoie de un alt limbaj. Percepi multă mișcare, dar, pe axa timpului, nu se desfășoară nimic. Ce se întîmplă pare incoerent, probabil din cauza îndrăznelii de viteză, dar în adînc simți că te îndrepți spre ceva, că tot ce se întîmplă se va încheia într-un raționament așteptat. Coerența nu este dată de fluxul gîndurilor care se leagă în ceva cunoscut, pentru că există experiențe prin care nici n-ai mai trecut, nici n-ai auzit de la alții. Ca orice categorie care necesită desfășurare, coerența poate fi implicită. Din diferite poziții înaintarea este reluată în același cadru temporar, ca un ac de ceas care se întoarce încăpățînat la zero. Imagini cu o fluiditate care nu ține cont decît de o logică a presiunii exterioare. Ajungi să ajungi pînă la un coridor de piatră tencuită cu modele clasice. Nu-ți vine să-i spui stucco, deși, în alt context, asta ar fi. Acum, pentru că n-ai încotro, îți permiți libertăți de exprimare. Viteza este atît de uluitoare încît cuvintele, pur și simplu, se prăbușesc la pămînt. Te întorci în altă cameră, unde ți se arată un caiet cu desene în care străbați înot întinderea unei suprafețe acoperite de valuri. Chipul tău se schimbă de la un desen la altul, imaginile sunt prinse într-o dinamică sacadată pe aceeași pagină. Afli că într-o încăpere adiacentă va avea loc judecata și încă ai impresia că vei fi unul dintre cei care vor fi prezentați cu dreptul de-a fi învinuiți. Prin aer nu plutește adierea nici unei violențe. O judecată fără implicarea violenței este ceva nou, căci, dacă nu există cel puțin un element care să te sperie, ce fel de învățătură vei trage tu ori alții? E mai degrabă o exaltare fără astîmpăr, un joc pe care-l practici fără să-l cuprinzi. Pe parcursul ultimelor odăi, pe care le străbați succesiv în absența timpului, ții în mîini un scaun alb. Ai grijă să nu-l lovești de ușorii ușilor prin care treci, ceea ce-ți încetinește progresul, o zăpăceală ordonată cu salturi. La un moment dat, o rumoare plăcută sloboade ideea că prin mijlocul vostru tocmai a trecut o soră a mamei tale. N-a văzut-o nimeni precis. Nici nu e nevoie. Vă aflați la un nivel unde nu sunt solicitate dovezi. Toate se mișcă din credință pură, pentru că ești racordat la ceva superior. Ești iritat din cauza sutelor de amănunte pe care ți-ai propus să le ții minte și constați că s-au scurs afară din cadru, convins însă că nu mai are nici o importanță ce-ți amintești sau ce vor înțelege alții. E posibil acum să faci parte din completul de judecată, în caz că nu te vor găsi vinovat cu nimic. Cu ce-ai putea fi? Te-ai născut într- un cuib de oameni, ai crescut ca un pui de oameni, te-ai maturizat alături de ei, ai trăit împreună cu ei, te-ai comportat cît mai aproape de norma lor naturală. Sau ce reușiseră să facă din ea. Prin tine va fi judecată lumea.

Pătrunzi în sobrietatea unui coridor tăcut, negru ca o duhoare de șarpe, cu accente de frig. Înaintezi odată cu groaza.

Nu procesul în sine, ci groaza prezenței Judecătorului, care te poate strivi în timpul procesului, care poate face orice, fără a fi de nimeni nu împiedicat, nici măcar condamnat. Un judecător despre care afli cu nesfîrșită tristețe, oroare și regret tardiv că ți-a fost ca un destin de care, orice-ai fi făcut, n-ai fi putut să te desprinzi. Destinul de-a fi, de-a comite fapte de ambe calități, de-a fi judecat și apreciat conform unor norme pe care ai încercat să le ignori, dar le-ai cunoscut de la bun început, din ale cărui consecințe doar mila gîndirii sale te-ar mai putea salva. Nici nu înțelegi…

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro