Orice crimă, pusă în cadrul corect al referințelor, se arată absurdă sau justificată. Odioasă, dar argumentată. Smîrcedă însă rațională. Dar cum să execuți un intelectual din stratosfera rarefiată a fîșiei dintre lumi doar pentru că exprimă demonstrații pe care nu le poți înțelege sau, și mai penibil, le pricepi dar nu ești de acord cu rezoluția, și să lași neatinse brutele care-și execută propriii copii, dau foc la case și păduri, otrăvesc ape și fraudează milioane de oameni? Este o confruntare dintre bine și rău? Este păstrarea puterii cu comoditatea lipsei de împotrivire? Este direct lucrarea Diavolului?
Vorbiți retoric sau chiar așteptați o explicație de la mine?
Retoric, pentru că nu aveți răspunsuri, dar sper într-o explicație pe care nici n-am găsit-o pînă acum.
Orice discuție, oricît de rațională, este o pierdere de timp, îndeletnicire bicisnică și ipocrizie drapată în grijă cu puteri delimitate. Discutăm, deci ne-am făcut datoria, chiar dacă știm că nu va avea nici un impact. Ne-am exonerat mai ales din această pricină. Ce-ai vrea să fac?
Direct, n-a rămas nimic de făcut. Ne complacem că porția noastră de rău este prea mică pe lîngă marile nenorociri pentru a ne bate capul.
Poate ar trebui să ne dăm foc în spații publice sub formă de protest împotriva răului care agită lumea, să punem presiune în gîtul celor responsabili. Dar dacă unul dintre noi ar ajunge președinte cu puteri apreciabile, ce-ați face? Concret, care ar fi prima măsură pe care ați lua-o?
Simt nevoia să răspund ca-n reportajele lui Monciu. M-aș asigura că suntem pe hartă, că asta este cu adevărat România, aș începe cu un recensămînt al cetățenilor, pe înclinații patologice, aș declanșa o transmigrare a celor contaminați de aceeași boală în același județ sau regiune geografică. Pedofilii cu pedofilii, deținuții de drept comun cu deținuții de drept comun, spărgătorii de case cu spărgătorii de case. Aș începe prin a spitaliza patria, a o transforma într-o infirmerie penitenciară națională. Problema e că dușmanii acestei inițiative m-ar descuraja drept tiran nazist determinat să ucidă toate formele democrației moderne (de care nu le pasă) și, pînă la un punct, ar avea dreptate.
Dar cînd conduci ai alte responsabilități: scapi țara la vale sub presiunile mulțimii care apasă, care abia așteaptă să se pornească spre ceva catastrofal. Nu-ți permiți riscul și nici n-ai mijloacele să cuantifici ecuația. De dragul a doi-trei indivizi nu ești dispus să expui relativa, echilibrata bunăstare a întregului format din milioane. Dar, cînd îi ocroteau pe membrii Biroului Politic, pe care-i hrăneau peste rînd, le asigurau condiții excepționale, chiar asta făceau! Au preferat să-l împuște pe Culianu și să-i alunge pe Goma și Monciu din țară, păstrîndu-i pe Adrian Năstase, Oliviu Gherman și Petre Roman. Bună alegere!
Cum s-ar spune, pînă la urmă e vorba de un criteriu de discernămînt și filtru cultural.
Alegi pe cel mai reprezentativ individ al unei populații. Cum te-ai gîndit că aceștia ar fi putut să fie Ioan Petru Culianu, Alexandru Monciu-Sudinski, Dorin Liviu Zaharia, Cezar Mititelu și cine știe cîți alții, cînd ei între ei nu se împroșcau cu pupături în delir de alianțe euforice! Uită-te la liber: nici azi nu-s capabili să întocmească o publicație culturală!
Ne lovim de o lege, la urma urmei, democratică: majoritatea, oricît de nenorocită, predomină glasul minorităților, oricît de virtuoase. Inversul ar fi, trebuie să recunoașteți, imposibil de implementat.
Soluția ar fi o anarhie controlată, o independență a părților care-și fac de cap pînă-n pragul neutralizării, dar ideile de societate, de stat, nici măcar fragmentat, de popor pestriț se vor duce în neant.
Pentru a supraviețui, se vor parcela în ariile profilactice ale naționalizării penitenciare de care spuneați!
Nu țin să vă aduc nici o ofensă, nu în mod conștient, dar sunteți diabolic!
Ce vreți să spuneți?
Nimeni nu poate fi atît de inteligent și încă să urmărească răul decît numai Diavolul!


Nopțile se dezvoltă sub încurajarea frigului, zilele se chircesc în scrotul fricii de-a scoate capul în ostilitate. Masa de dimineață constă într-un ceai apos îndoit cu bromură, însoțit de doi biscuiți unși cu margarină soioasă. Un doctor stagiar, purtînd un creion de tîmplar în dosul urechii drepte, cu un muc de țigară în colțul gurii și o mănușă de cauciuc înfășurată pe durata mîinii stîngi, intră la oră fixă, 8:23, molfăind un monolog asiatic între buze uscate, din care nu se-așteaptă să înțeleg nimic. Încerc să nu-l dezamăgesc. Din sloiuri de gînd, fragmente arcimboldești și bucăți de discurs pe care nu le depistez în română, întocmesc chipuri cunoscute prin cărți pe care le-am scris demult. Îmi trăiesc caricatura propriilor profeții.
Bulnav, bulnav. Toată societate bulnav. Comunismu nu bun nicăeri. Demucruție nu bun nicăeri. Nimic nu bun nicăeri. Moarte bun. Cînd primit ordin, tu murit la mine. Civilizație napoiat. Voi nu înțeles. Moarte scoate afar. Mulți tineret căzut de droguri. Mulți, mulți. Milioane, poate zeci de milioane murit de pumană. Fii, nepoți, fete. Întinde braț fac injecție la tine! Cum lasă ei bate joc de memorie drogat defunt? Să trece la duș călducel dupe asta! Vroia rezultat ce vedem tata lor, bunici, mamae? Să dai foc la magazin, să umori cetățean trecător pe ulițe, cînd ei drogat să vede o lume mai bun, flori, multe flori, iubire și plozi rotofei din mult flori, pace printre șobolan, flutur, iubire pentru semen de alte culoare, nici în ore de-întunecime dacă vedea așe se scula urlînd din coșmar, din murți. Nici Marx, nici Lenin, Guevara, Isus ori Apocalipescu, nici măcar Buda. Ceva ce nimeni nu văzut. Nu văzut că prea mic, nu văzut că prea mare. Omu nu vede decît el, că nu e nici mic, nu e nici mare. Și acum stă agonie general, iubește abstract și chinuie concret. Ia pastila ăsta cu apă de izvor din butelcuța argentie! Dormi culcat cu privire-n tavan! Can-can, Fenix de format mic. Pe mîne! Cînd poț, mai evadează oleacă, mișcare prinde bun. Sistem de camere nu lucrează, alarmă inofensiv.
Și-a reluat expunerea în vietnameza lui accelerată și a ieșit, lăsînd un miros de mere uscate-n urmă. Încerc să citesc ceva de Jules Verne, dar lectura mi se pare prea puerilă pentru a-și merita prețul nostalgic al întoarcerii în vremea cînd gustam așa ceva. Încă nu sunt atît de bătrîn, deși s-ar părea că, pînă la urmă, asta ar fi singura scăpare.
Orele nu trec monoton, orele nu trec deloc. Cu greu îmi mișc gîndurile, cum aș putea să-mi mișc ciolanele? Sau măcar emoțiile? Murind, mama mea n-a lăsat nimic în urmă. Știi ce înseamnă nimic? Nici măcar o bluză veche. Din cauza covidului au aruncat pe foc puținul care rămăsese după ea. Sunt singura dovadă palpabilă a trecerii ei prin lume. Cînd voi înceta să fiu va înceta și ea.
Logic, nu va mai fi nimeni să constate.

Colonelul a umblat mult prin Suedia și Danemarca în ultima vreme, sperînd că va da de urma lui Monciu. Nu urmărea ceva anume, pentru a nu crea răceala unei impresii de constrîngere sau plan conceput din mentalități periferice. În fond, după ce că aparținea unui serviciu care de asta s-a preocupat, și încă foarte prost, cine era el ca să se amestece în destinul unui asemenea om, eventual cetățean străin? Să facă sugestii, să impună rezolvări, să ordone. Pentru moment era important măcar pentru faptul că românii care auziseră de el credeau că murise și acum aflau că trăia.
O reparație improbabilă. Dacă în 1893, bunăoară, s-ar fi aflat că, de fapt, Eminescu încă se afla în viață, în afară de-o scurtă tresărire, la ce-ar mai fi fost stimulați cei care-i plînseseră dispariția, cînd el nu mai scrisese, nu mai publicase nimic?
Un scriitor trăiește numai prin ce scrie.
A fost Cezar Mititelu asasinat?
Versiunea oficială este sinuciderea. Da, știu… versiunea oficială. Statistic, te umflă rîsul, cînd orice accident sau moarte cauzată cu mînă proprie tot asasinat trecea! Dar nu poți judeca crime sau excluderi la asemenea nivel doar în inerția statisticii. Asemenea întîmplări trebuie judecate de la caz la caz.
De la evidență la ce-avem.
Exact!
Deci?
N-am nici o idee, adică evidență, cum îi spuneți, dar, ca părere personală, mă îndoiesc. Ce nevoie mai reprezenta? Mititelu era un total necunoscut. Pînă și celebritățile care s-au interesat de el dispăruseră din conștiința unei mulțimi căreia nu-i păsa decît de concatenația la cablu și la naveta de bere.
Tot ce se întîmplă în țara asta trebuie citit prin cheia apatiei generale. Toate deciziile sunt luate sub lupa unui grup restrîns de indivizi anonimi, patru-cinci generali de Securitate, patru-cinci înalți oameni de afaceri, cîteva conduceri de televiziuni sau de bănci, n-am nici o idee. Există păreri personale care duc inutil la accidente colaterale, uneori nu doar regretabile, ci chiar regretate. Tragedia e că nimeni nu mai poate fi înviat chiar dacă, tehnic vorbind, ar putea fi.
Spiritul este mai important decît trupul și el poate fi readus în actualitate.
Acesta este alt departament. Colonelul abia pe această linie dorea combaterea fertilei fatalități că nu se mai putea face nimic.
Și a-nceput să hoinărească prin țările scandinave.
Da, s-a hotărît să umble pe urmele unuia care-și începuse hoinăreala prin țările scandinave de aproximativ patru decenii.
De capul lui?
Fără să primească ordin de la cineva, dacă asta sugerează întrebarea. De altfel structura serviciului era laxă și confuză la acea vreme, doar mărimea gradului asigura reușita aprobării oricărui fel de inițiativă. În afară de cheltuirea cîtorva fonduri minore, ce prejudiciu putea să fi adus?
A dat de el?
Răspunsul e simplu: a dat.
Există o înregistrare a celor comunicate?
Există.
Mulțumesc!
A fost dorința lui.
Asta e tot?
O stație de metrou din Stockholm, prima confruntare. Colonelul n-a îndrăznit să se prezinte, Monciu n-a avut nici un interes să se expună. De altfel, se pare că nu-l mai cheamă ca înainte. Exista posibilitatea unei deformări de persoană. Ca și potențialul unei boli psihice cu comportament agravat. Colonelul a manifestat legitimă prudență, pînă la evitarea oricărui accident.
Care a fost al doilea dialog?

Stoici în același fatalism.
Cel de dinainte purta chinul speranței. Ne-am lămurit.
De ce mă căutați?
Din regret și dorința de-a destăinui că pînă și noi, jegurile societății, am realizat cît de inutilă a fost performanța noastră. Într-un fel, pe cît este cu putință în această deplasare din țară, de la obiect, din istorie, să-mi manifest și să-mi cer iertare. Știu că n- ajută…
Ba ajută cît tot aurul din lume. Din păcate, îmi asum bănuiala că reprezentați mai puțin de unu la un milion din cîți or mai fi rămas prin țară.
Au plecat cinci milioane, cu pașaport în regulă. Și eu am plecat cu pașaport în regulă…
Nu vreți să vă întoarceți?
Doriți să creez un paradox temporal? România din care am plecat nu mai există. Dacă, prin absurd, m-aș întoarce și aș regăsi-o, asta de azi ar dispărea subit. Ce mai face Cezar?
A fost găsit spînzurat cu picioarele-n jos, cîțiva ani încolo. Dacă i s-a înscenat internarea la psihiatrici doar pentru a mă scoate pe mine afară, acum a fost ucis pentru a mă atrage în țară? Cine are interes ca România de azi să dispară? Dacă toți vor să se întoarcă la ce-a fost, ce vor face cu cadavrele celor care nu-s nostalgici, cu ale celor născuți între timp, cu ruinile clădirilor ridicate în anii de după… de după…
…Decembrie 1989.
Cum spuneți. Nu m-au interesat defel informațiile noi, conștient că mai mult încurcă. Nu mă voi întoarce. Nu ca și cum doresc să vă fac un serviciu, nu erați decît un adolescent, cel mult un tînăr cînd s-a întîmplat să mă despart de apele acelui ocean- mocirlă temporară în a cerului dormire. Nu condamn, nu dezbat, nu sunt iritat, nici mîhnit, știu că-mi veți plăti biletul de tren, poate chiar la clasa-ntîi, că-mi veți procura un rînd de haine noi, poate cîteva sute de lei de cheltuială frivolă, eventual o garsonieră, o, cunosc generozitatea unei țări care nu mai există, o cunosc de-atunci, cînd mi-a oferit un pașaport pentru a-mi vedea de drum într-o țară care exista, numai să mă vadă că-mi iau agonia cu mine…
Punctul meu de vedere este diferit. Am un frate aflat într-o situație asemănătoare. Purtăm niște simboluri în această conversație care ne lovesc și pe unul, și pe altul.
Credeam că mă aflu în pasiunea unui delir cu anestezie…
Securitatea vă putea spune măcar dacă v-ați luat pilulele la ora indicată. Credeți că fără ea România ar fi mai bună?
N-am apucat să știu… dar medical intuiesc că avea și merite.

***

Atunci, apucat pe neașteptate de un gînd pornit din orice altceva decît un imbold rațional, Colonelul realiză că scriitura lui Monciu-Sudinski nu trebuia observată în vagul operei literare, ci, pur și simplu, în esența ei politică. Sindicală dacă vrei. Toți se opriseră la nivelul sarcastic al caricaturii, la partea în care umorul clefăia sub orice cuvînt. Dar era o greșeală. Trebuia să fi citit reportajele comice din Caractere și Biografii comune în corelație cu povestirile din Rebarbor, cartea dată de boii comuniști la topit. Cineva înțelesese că ironia, oricît de mușcătoare, nu reprezenta nimic în comparație cu tabloul distrugerii pe care-l picta culegerea de gloanțe șuierătoare a debutului. În adîncă instanță, narațiunea ducea povara arhontelui nepăsător și ticălos, crud și sec, iar populația, formată din milioane de rîme idioate și fără noroc, se comporta ca un erou colectiv, martirizat prin unitățile socialiste ale patriei. Scriitura lui Sudinski era mesianică, deși pesimismul îl împiedica să propovăduiască venirea unui salvator. Mesianică fără nici o speranță, pe linia filozofilor germani, încît ajunsese să ajungă în disperarea absenței lui Dumnezeu, pe linia Schopenhauer-Nietzsche. Nu degeaba a
studiat filozofia.
Iată cu fragment dintr-o povestire care are drept țintă incendierea unui cîine ca amuzament al omului nou, creația comuniștilor:
Am turnat benzina peste Beroe și-am aruncat conserva-n zăpadă. Capătul sforii era în mîna mea.
- Cheamă-l la tine, i-am strigat lui Munteanu.
- Beroică! Beroe, aici!
- Sfoara se-ntinse, Bulbonea scăpără din chibrit. Flacăra apucă firul și porni să suie, ca o mătase fluturată, pe el.
- Beroe! urlă Munteanu. Start! Infinit!
Brusc, Beroe explodă într-un vălătuc mut de foc, iar in clipa următoare vălătucul se urni în goană de-a lungul liniilor de tren. Dinăuntrul lui se smulgeau urlete groase de om. Se prăbuși lîngă semafor, unde mai arse în tăcere o bucată de timp.
- Păcat, oftă melancolic Munteanu. Să fi fost noapte, era mult mai frumos. Îngrozitor! Cum să nu dai la topit?

***

Știați că Monciu și-a găsit, în lipsa posesiilor, a unei țări străine, a străzii dușmănoase, a nimicului de care se desprinsese, religia? Se pare că, după ce-a emigrat, nu i-a mai păsat de nimic. Trădarea unei țări pentru care se suise pe cruce l-a lămurit. De aceea n-a mai scris, deși nu-și pierduse momentul, nici n-a mai dat vreun semn de viață, fără a fi mort, s-a retras din românism, el care tainei de-a fi devenise zeu. Dar nici acest statut nu-i priise. Practic, a rămas o enigmă.
S-a speriat cînd a aflat cît de multă jertfă trebuie să aducă unul care se crede purtătorul unui mesaj de eliberare.
Un sindrom cristic. Ce dracu’ credea frate-miu că va găsi la capătul acestei
explorări?
Propria iertare!
Ființa umană este un munte de egoism! Nu este interesată decît de ea însăși... Indiferent ce formă îmbracă, iertare este întotdeauna pentru tine însuți!

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro