De ce-mi spuneți toate astea?
Nu-i obvios? Am fost parte a tuturor etapelor. Sunt ultimul martor al acelor întîmplări și poziționare de caractere la prima mînă. Sunt oameni care-au murit, care nu mai există. Nici mărturii despre ei nu s-au păstrat. Nu interpretări. Oameni a căror importanță era imposibil de prevăzut atunci, în orbirea nebuniei în care eram duși fără embarras de choix. Cine are acuitatea asta de-a prevedea ce va fi cu adevărat însemnat? Colonelul, poate, întrevăzuse cu inumană precizie. Asta e partea care acoperă gloria patriei, cum ar veni. Ce oameni am născut, dezvoltat și, pînă la urmă, distrus. Un adevărat proces al comunismului de-aici ar trebui să înceapă. Sau să culmineze. La nivel individual, dl colonel m-a învrednicit să vă caut și să vă transpun toate aceste dosare.

De ce?
Nu știu. Poate din motiv că sunteți din Iași, ca și Culianu, poate pentru că a simțit că sunteți sensibil la acest gen de cauze… Poate că ați prezentat în scrierile dvs. subiecte asemănătoare, poate și-a dat seama că vă pasă. De patrie vreau să spun.
Puteam să mă simt ofuscat, tocmai că am fost de cealaltă parte a gardului. Cu ce tupeu să mă contacteze un ofițer superior al Securității, instituție care mi-a făcut viața chin și mi-a prăbușit patria în ruine? Să se jeluiască pe umerii mei, să-și găsească izbăvirea ipocrită în lacrimile mele, care deplîngeam ce-am pierdut, amestecate cu lacrimile lui, care se căina că pierduse ceva de valoare la ordinul unui șef imbecil? De unde această perpetuare a sfidării? Din funcția simptomului de-a greși în fața propriului frate.
Poftim?!

Ceea ce noi cunoșteam drept colonelul Păvăloaie, dvs. cunoșteați drept Vlădia,
fratele mai mare.

Poftim?!
Colonelul Păvăloaie era un nume de împrumut, cum se folosea adesea în Securitate. În realitate, fratele domniei voastre, binecunoscutul profesor de istorie Vlădia Mlădiniu, era temutul, legendarul, aproape necunoscutul colonel de Securitate Miron Păvăloaie. Dar foarte puțini cunoșteau aceste amănunte. Am rămas singurul acum.
Poftim?!
Îmi imaginez fără nici un obstacol că informația predispune și perpetuează idiosincrazia unui șoc, de asta se temea și el. Dar acum nu mai contează!
Unde e?
Fratele domniei voastre s-a stins din viață în urmă cu doi ani.
Unde?
În Statele Unite.
A fost în America fără să mă viziteze?
A fost în misiune.

Cum a murit?
Și-a tras un glonte în cap. Mai bine zis în ceafă, ceea ce i-a făcut pe colegii noștri să conceapă teoria unui asasinat. Dar eu știu, cum veți ști și dumneavoastră la momentul cuvenit, că a fost vorba de sinucidere…
De ce?
Asta veți stabili cumpănind datele pe care le veți afla.
A fost forma lui de-a-și manifesta inutilul regret pentru ce le-a făcut românilor pe care trebuia să-i protejeze și nicidecum să-i distrugă?
Mi-a spus că sunteți, în ordine: inteligent, precipitat, deci, oarecum, superficial, comod… Pentru că nu v-ați pus o clipă problema că ar fi de așteptat ceva de la domnia voastră.
Poftim?!
Veți vedea la timpul potrivit, cînd vom ajunge acolo!
VII.

În linii drepte și cuvinte necomplicate, secretele erau simple. Am trăit zeci de ani la umbra părerii că mă trăgeam dintr-un mediu sănătos și anticomunist, dar singurul meu frate, pe care-l respectam cum puține alte făpturi mi-am permis să respect vreodată fără a răsturna părerea prin vreo scăpare de caracter sau imprevizibilă înșelare, mă supunea șocului celei mai mari trădări cu putință: fratele meu stimat, ființa la umbra căreia îmi formasem caracterul, cu care reușisem să nu mă rușinez pînă la 54 de ani, care-mi îndreptase bîlbîielile culturale cioplite de propaganda comunistă, care-mi deschisese ochii asupra adevăratei mizerii care ne chinuia în chingile mlaștinii bolșevice, lucra în tainița celui mai ascuns ungher al spurcatului serviciu de terorizare și neantizare a unei țări care ar fi meritat mai mult, adică mai puțin, sub oribila orînduire a celui mai scelerat comunism european - Securitatea. Tot ce crezusem, tot ce învățasem, drumul pe care am mers, deciziile pe care le-am luat, războaiele pe care le- am dus, riscurile pe care mi le-am asumat, renunțările la care am recurs, într-un cuvînt, viața, viața mea nu fusese decît un fals. Și încă unul de intensă mistificare!

Nu puteam s-o cert nici măcar pe mama, căci murise cu o săptămînă înainte. Și oricum era apărată de zidurile bastionului Alzheimer, dacă lipsa bunului meu simț ar fi considerat-o vinovată prin tăinuire, dacă nu și complicitate. Nu puteam să mă plîng nimănui, nu pentru că n-ar fi ajutat nicicum într-un fel sau altul, dar cînd nici nu ești capabil să te destăinui cuiva, care măcar impresia de înțelegere s-o poată mima, ești pe deplin terminat. Cel puțin așa credeam. Aflasem deja că, de cele mai multe ori, ceea ce crezi contează mai mult decît ceea ce este, chiar dacă nu s-ar găsi nimeni care să te contrazică. Aceasta este realitatea noastră subiectivă, mai puternică decît Infernul în care am fost împinși de pe marginea genunii.

V-am spus toate acestea pentru a vă face să acceptați mai ușor tendința mea de-a da curs unei eventuale parade de îndreptare, expusă neglijent și fugar de ofițerul cu care pălăvrăgeam și-n care n-aveam nici cea mai mică urmă de încredere. Chiar să nu mă fi cunoscut Vlădia, cu toată povara duplicității, nici măcar într-atît încît să-și dea seama că n-ar fi niciodată cu putință să capăt încredere într-o loază în uniformă, chiar dacă în civil, eu, care vedeam securiști peste tot? Da, exact unde trebuia să mă uit mai cu suspiciune n-am fost capabil! Încrederea mea în ceea ce-mi închipuiam, în ceea ce mi-am închipuit toată viața, s-a trîntit la pămînt și n-a mai mișcat.

Am început să mă îndoiesc de prietenii mei, de lupta pe care credeam că am dus-o alături de dînșii, de cariera de jurnalist demascator, Doamne, ce aiureală, iată cine demasca racilele demonismului în care se împătimise țara! Unul al cărui frate ucidea cu sînge rece, descifra importanța geniilor rătăcite printre vitele obișnuite, gîdele excepțiilor nemeritate ale unui popor care l-a ucis pe Eminescu și l-a alungat pe Caragiale din țară! România în care începusem să cred tocmai din cauza existenței unor oameni precum Culianu și Ursachi, Monciu-Sudinski și Dorin Liviu Zaharia, Paul Goma și Dan Arsenie, Nicu Covaci și Dan Petrescu. Îndoiala călătorea și mai departe: fuseseră aceștia ceea ce știam noi că fuseseră? A dat poporul român asemenea răzleți cînd, în același timp, scotea cohorte de gunoaie rufoase, impertinente, mincinoase și lașe încît în trei luni au sugrumat întreaga noastră istorie sub ruinele morale pe care le- a risipit prin întregul peisaj transilvano-valaho-moldîu?

Cît fuseserăm manipulați, cît fuseserăm împinși pe tabla de șah a politichiei băștinașe, cîte replici spuseserăm fără conștiență din scenariul sovietic al agenților lui Gorbaciov? Cine-și rîdea de noi, cine se ascundea în spatele nostru și mai ales cu ce rezultate? Cît din caricatura pseudo-democratică pe care o contemplăm cu ură și dispreț ni se datorează? De ce încerc să-mi găsesc complici cu care să împărtășesc vina? Cît mi se datorează? Cît rău am fost pus eu să produc? Cît mi se cuvine din dezastrul pe care nici ei nu se mai pricep să-l ascundă? Căci nu toți au avut cîte un frate mai mare care să le îndrepte pașii pe unde vroia acea secție de partid înnebunită să supraviețuiască cu orice preț și-n anumite condiții!

Dacă Vlădia a ales să iasă din scenă așa cum o făcuse, printr-o lașă resemnare, nu însemna asta că ceea ce-mi rezervase mie era și mai mîrșav? Dacă el își luase zilele ca semn al regretului, eu ce trebuia să fac pentru a-mi arăta valoarea rolului în continuarea căderii naționale? În dreptul cui ar fi limpezit percepția intransigenței de care m-am făcut capabil atît de caraghios acum? Defăimarea la care-mi supusesem patria pe baza nenorocirilor sub care se complăcea se întorcea împotriva mea cu ridicola stîngăcie a bumerangului aruncat fără precauție de-un turist idiot și cu bani de amendă. Viața mea ridicată ca un turn de fildeș arogant se prăvălea în praf de oase de erou devenit unealtă a călăului. Nimic care să descrie mai bine ceea ce eram, ceea ce fusesem conștient că redau ceva din demnitatea poporului înapoi, că mă simt alături de ceilalți eroi, care plătiseră cu viața și surghiunul, anonimatul și mizeria: o unealtă a călăului și nimic mai mult. Nici securea de execuție nu este conștientă de rolul la care este expusă, dar asta n-o face mai puțin odioasă! Nu mai vorbesc de ridicolul falsei marje de inteligență! Fratele meu mă așezase alături de eroii neamului, doar ca să mă execute! Ca în lumina unei glume proaste cu calul șchiop: nu-l dusese la tîrg pentru a-l vinde, ci pentru a-l face de rîs! După ce trăisem ani de zile sub oblăduirea închipuirii că- mi riscam viața pentru o cauză nobilă!

În orice există o povață. Trag aer în piept. De ce întotdeauna drama noastră tinde să devină cea mai importantă?

Citesc o știre americană, necruțătoare ca o tragedie greacă: în cadrul incendiilor devastatoare din Oregon, un bărbat, întors după două ore acasă, încerca să mai salveze ce se putea din fosta lui locuință, făcută scrum. De el se apropie o momîie arsă, care-i vorbește:

Nu mă recunoști? Sunt soția ta!

De cele mai multe ori, suntem mai jos de nenorocirile pe care le merităm…

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro