Tovarășe maior, v-am adus lista suspecților care trebe să-i supraveghem la sînge.
Suferă de ceva?
Ha, ha! De patriotism hepatic.
Dă-o-ncoa’!
Maiorul luă plicul întins cu o mînă tremurînd de emoție, scoase un cuțit cu buton din buzunarul de la piept, desprinse cu metodologie practicată sigiliul roșu, scoase foaia împăturită, o depuse ca pe un gîndac prețios pe spinarea biroului, o despături cu dosul palmei, își îngustă privirea ca la oftalmolog și rosti:
Să-mi bag picioarele, Culiță, nu știu nici unu’, pînă la ultimu’. Ne trebe un expert în cultură. Adă-mi fișieru’ de colo, cu oameni de-ncredere. Aha, uite-am și găsit! Fii și frați de legionari, simpatizanți trecuți cu vederea, că Pantiușa nu era prost, așteptînd să fie culeși la nevoie de pe creangă. Ne trebe un filologist, da’ uite că n-avem momentan. Cei de la drept sunt deja oamenii noștri, este unu’ la istorie, s-ar putea să ne ajute. Fă-i convocare la casa conspirativă.
***

Eram tînăr cînd am fost introdus pe fir.
Îmi amintesc, băi, Colonele, eu te-am convocat la casa conspirativă.
Primul ofițer de cultură din istoria serviciului. Ce gloabe analfabete subminau din interior securitatea patriei, îmi vine și-acum să mă sui pe pereți! Securitatea, în general. Prima greșeală a comunismului primitiv, de rit ceaușist, în contraversă cu democrația asta de s-o pui pe rană!
Îmi amintesc: maioru’ Verzeanu, ce otreapă tricoloră!
Gata cu nostalgia slugarnică! Mai bine spune ce facem cu ăștia trecuți la dușman.
Fir-ar el Caragiale-al naibii! Ce să facem? Strică toate iluziile și Occidentu’ nu mai pune botu’! Tre’ să-l merlim, căci nu e cale de-ntors. Cel puțin așa ni s-a spus!
În America, băi, Culiță?
Da’ ce, șefu’, n-avem oamenii noștri? N-avem arme? Mijloace de umblat? Bărbi false? Tot ce ne trebe!
Împinge cazul la execuție.
Ca să știți, băgăm cu legionarii, mă scuzați!
Păi doar nu cu țărăniștii!
Nu-i tot a’ noștri?
Atenție la acord, Culiță! Ascultă: mai ții minte pe unde trebuie să fie lista aia?
Am ars-o-n curte la revoluție, că era evidență solidă și dădea gloatele să ne fure tablourile! Mai țin minte două nume.
Zi!
Noapte! Ca la testu’ de psihiatric. Unu e ăla de-a fu merlit și unu’, pretin cu el, care s-a prăpădit în ’87, din motive care ne duce cu gîndu’ tot la noi.
La cine te referi? La Goma?
Cîntărețu’ ăla rufos, Zahei sau Zaharia.
Dorin Liviu Zaharia. Care juca pe-a mîntuitoru’.
Unii zice că era...
Prostii, băi, Culiță, nici Mîntuitoru’ s-a stabilit că nu era. În fine, nu haina aia-l definea ca personalitate, ci poziția aleasă, rolul insinuat, vrăjeala de palavre. Dumnezeu nu există, ce naiba? De cîte ori să mai stabilim? Un eres de oameni începători. Da, da, Zaharia. Tre’ să ținem ochii și pe criticul ăla care-a scris o carte în care-l picta ca pe-un personaj existent.
Hî!
Da, da, Matei Călinescu, am notat aici, pe marginea foii de observație.
Asta-nseamnă ofițer de cultură, e la punct cu lecturile. Vin și-ntreb: Zahei ăsta i-am văzut o scrisoare la dosar unde vorbea cu Culiu despre unul Muciu, tare de tot în opinia lui intimă.
Monciu. Monciu-Sudinski. Alexandru Monciu-Sudinski. Tot pe vremea lu’ Vărzaru. Da’ ăsta ce crezi tu c-a mai făcut?
Bă, Culiță, ăsta i-a păcălit pe comuniști așa de tare, încît am ajuns de rîsu’ curului. Nu s-a mai pomenit așa ceva.
Ia dă-i poveste!

A scris el o carte așa și-așa de povestiri nu prea lungi, care n-ar fi băgat-o nimeni în seamă dacă idioții nu vînzoleau apele. Moș Bodroașcă a făcut o călătorie de pierdut vremea prin China, de unde a venit cu un set de cretinisme din import, ca și cum noi n- am fi fost capabili, ca să stopeze cultura occidentală și influențele ei în teritoriu. Un bou zevzec i-a căzut cu nemernicie că cartea lu’ Monciu ăsta nu reflectează la semnalizare cu ce se vedea în oglinda retrovizoare a tractoarelor noastre biruitoare și, împuternicit cu ocazia importului de paranoia chinezească, a decis să dea un exemplu. N-au fost multe cărți date la topit, căci tare mai citeau politrucii de se rupeau, dar se pare că o rudă de la țară de-a unuia Popescu-Dumnezeu, mahărul culturnic cu deciziile sub ciubota cizmarului, a dat poruncă țigănească și au retras cartea din librării cu armata, punînd în producție un caz nou-nouț de anticomunism tembel din nimic. L-aș fi strîns de gît pe idiot. Monciu ăsta ce face atunci? Pune la chibzuială un plan diabolic de răzbunare sub forma unui volum, apoi două, de false reportaje din luma proletariatului excesiv de cretin, cît și a lumii de la sate, de-o prostie rară. Ca filolog, și-a dat seama că limbajul este o armă redutabilă. Bine mînuită, îți pui dușmanul la podea pe propiul lui teren. După cum știi, comuniștii lui Bormașină de tălpic comunicau prin limba de lemn a marxismului avîntat cu accente de Scornicești și uzură de autogară. Autorul dă pe goarnă niște cretinisme ieșite din comun, multe cu înțeles împotriva orînduirii, demascînd iraționalul cotidian sub orice aspect, dar pentru că erau operate în șabloanele limbii de salcie plîngătoare a Biroului Politic, nimeni din aparatul Cenzurii, inclusiv găinile care-i cenzuraseră prima carte, n-a îndrăznit să cotcodăcească ceva. Mai mult: politrucii zilei l-au omenit cu Premiul CC al UTC pentru reportaj, în timp ce a doua carte, Biografii comune, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor.

Cum fu cu putință?
Fu tare! La bază, cărțile erau transcrierea unor interviuri cu diferite loaze din siderurgie și agricultură. Talpa țării. Un fel de Infern al lui Dante în care umorul involuntar te făcea să țipi isteric în loc să verși lacrimi văzînd din ce gloată amorfă, imorală și alcoolică ne extragem. A ieșit ceva monumental. La ora aceea puțini aveau curajul să admită strategia făcăturii. Majoritatea aparatului critic prefera să joace cartea ingenuității și a materialismului dialectic găsit în stare naturală așa cum era. Numai că onestitatea personajelor era tradusă din cinismul răzbunător al autorului. Chiar dacă vreun ofițer mai abil s-ar fi prins de lucrătură, cine ar fi îndrăznit să spună că atît CC al UTC, cît și Uniunea Scriitorilor, verificată de ofițerii de la Cadre adumbriți de hoașca de la 2, n-au știu ce-i cu ei și să lovească într-un asemenea monument de patriotism inocent, cules de pe buzele celor de la bază (de unde provenea și Tovarășul, și Camarila) cît și din rîndurile elitei? Gradul de inteligență nu era cu nimic mai prejos decît ce reprezenta Monciu în bestiarele lui necruțătoare. Este unul dintre cele mai uluitoare tablouri grotești în fașa clasei conducătoare. Nici Bulgakov, nici Harms, nici Ilf și Petrov nu reușiseră ceva mai atroce și hilar, dar dușmănos cu imunitate. Mă refer la ruși căci ei sunt recomandați drept piscurile genurilor scriiturii anticomuniste și ale samizdatului obraznic și distrugător. Nimeni, nicăieri, sub ochii organelor, cu premii și felicitări, n-a demascat mai copios oceanul fără fund al prostiei abisale scoase de falsele elite de sub brazdele patriei și al ticăloșiei fără foloase!

Ofițerul se duse la un raft din spatele biroului, desprinse o carte din peisaj și citi cu glas răspicat:
Eu am făcut odată un memoriu la minister. În legătură cu niște probleme. Și de- atuncea am mers o dată cu un plic la comitetul de partid. Mergînd eu cu plicul acela și bătînd la ușă, după ce-am intrat, am fost poftit afară ca să bat mai tare. Deci un membru de partid spune la alt membru de partid: «Ieși afară și bate la ușă!» Deci, ce atitudine să am față de un om care, pus să facă niște treburi bune – așa cum spune mereu tovarășul Nicolae Ceaușescu – , cînd te duci la el, zice: «Ieși afară și bate în ușă!»?

Critica strategia de partid, grobianismul cadrelor, buclucurile birocrației roșii pe față, punîndu-ți sub ochi filmul incriminator, fără nici un comentariu. Ceaușescu, în cacealmaua lui duplicitară, lăuda cu fiecare prilej talpa țării. Toți știam cît de brează era aceasta, dar eliminarea unui pasaj care exprima tocmai această esență a comunismului românesc l-ar fi plasat pe cenzor în armata inamicului politic extremist. În frazarea unui critic literar de mai tîrziu, „capacitatea de iradiere subversivă a textului (în direcția unei lecturi duble sau dublu-semnificante) consta în faptul că intoleranța, stupiditatea și ineficiența lumii comuniste sînt argumentate prin chiar principiile și instrumentele ei oficiale: cele ale „democrației socialiste“ (Ion Manolescu - O lume uitată: caracterele lui Monciu-Sudinski).

E uluitor ce-mi spuneți. Ați improvizat acum? E real?
Dacă aș avea această abilitate aș fi fost departe și-ai fi vorbit cu mine prin
televizor.
Și așa sunteți!
Lasă lingușeala. A, uite cartea! Am inventat-o eu?
Dar cum a fost cu putință?
Cum să nu fie? Tot nu te prinzi ce fel de travestire a rațiunii a fost comunismul?
Dacă membrii Academiei erau niște gîlmăi înceți la creier, cum crezi că erau slugile ceaușine?
Dar dumneavoastră?
Eu ce? Îmi stăteau în gît ca funia spînzuratului! Dar tot au reușit să se descotorosească elegant de acest Monciu.
Cum au devenit conștienți de subversitatea materialelor?
Au dat în gît cei de la Europa liberă.
Căci ai noștri nu s-ar fi prins...
Posibil să nu.
L-au asasinat?
N-ar fi fost asta cea mai mare greșeală? Să faci un martir la scară internațională dintr-un individ și-așa terminat...
Tac.
E mai bine. Au reîncadrat un bătrîn din regimul precedent, care lucrase la secția Diversiune și Diverse, Iosipescu Iosif, unul dintre cei mai buni ofițeri de informații ai lui Cristescu, de la Siguranța Statului. Iosipescu a studiat doi ani dosarul lui Monciu, pe față și pe dos. Îi racolase tot anturajul, știa și ce mînca la prînz, cu microfoane pe scara blocului și urmărire operativă cum nici în filme n-am mai prins, că le interzisese dictatorul după voiajul maoist din 1971. Mai mult, îl convinsese pe Adrian Păunescu să-i pună la dispoziție o rubrică permanentă în revista Flacăra, Condica de sugestii și reclamații, ca a cărei anulare să-i cadă mai greu astfel în clipa represaliilor.

Diabolic moșnegele!

A ajuns general cu patru stele la secret după operație, despre care se poate spune că a fost reușită din punctul nostru de vedere!

V-aș rămîne obligat!
Nenea Iosif a aflat că cel mai bun prieten al lui Monciu era un golan al străzii, unu’ Mititelu Cezar, care mînca la bandă, un pîrlit care umbla cu o geantă după el, nu știa dimineața unde va dormi noaptea și nici ce va mînca la prînz, cu farfuria în față. De regulă, fura resturi de la cantina studențească din Grozăvești, provocînd scîrbă studenților tineri și personalului deservant. Hălăduia prin București și provoca discuții în care blama regimul, glorificînd parazitismul social. Nu vroia să-și ia un serviciu pentru că nu-l înobilează, susținea țărănoiul din Piatra Neamț. Un parazit social, aflat în libertate din mila partidului, care nu vroia să iște un caz din senin patriei. Or Nenea Iosif chiar asta urmărea. L-a arestat pe borfaș și l-a internat într-un azil psihiatric, unde s-a considerat că-i stă bine. Prin sculele din anturaj, a pus presiune morală asupra lui Monciu, care a declarat din solidaritate, nici el nu știe cum, greva foamei întru sprijinirea haimanalei de Mititelu. Dă-i caz la Europa liberă și-n cîteva fițuici occidentale, doar ca să ne stînjenească mersul avîntat și să-i strice lui nea Căpșună ploile lui de spionat pentru URSS sub oblăduirea deghizamentului că ar fi pro-occidental, și el, și soția! Bun prilej să presăm scriitorul cu amenințări, suspendarea rubricii de la fițuicătura lui Păunescu, furatul becului de pe scară, ca să nu vadă pe unde calcă, în ideea că-și va frînge gîtul și scăpăm de belea. La toate s-a gîndit hodorogea! Ținta de bază ca ultim resort, dacă nu ținea nici un truc din retorica Siguranței, era ca vizatul să solicite pașaport pentru o țară occidentală, unde să se ducă și să ne lase în pace cu glimbocanii noștri pitorești și gălățeni care nu-și dădeau patria nici pentru Hiroshima, nici pentru New York. Iosipescu a înscenat o urzeală de zvonuri și șoapte în jurul lui Mititelu, care oricum se afla în centrul unui anturaj psihotic de înaltă tensiune, și acesta a prins ciudă pe Monciu, care-și făcea reclamă, i se sugera, pe soarta lui. Monciu a auzit, s-a întristat, s-a deprimat, s-a făcut foc și a solicitat pașaport. Pînă la sfîrșitul anului era în Suedia.

A murit?
Numai la moarte ți-e gîndul!
Fatalitatea poporului aici duce, negreșit, matale spuneai!

Rupt de limba română, de subiectele și posibila prognoză, n-a mai scris un rînd. Se pare că s-a și alienat puțin, căci a ajuns om al străzii, așa cum fostul lui prieten fusese pe timpuri în București.
Inversu’ lu’ bărbosu’ ăla de la Paris, care ne-njură pe toate fețele și a scris peste 20 de cărți insultătoare de cînd a plecat din țară.

Goma spui? Da’, inversu’ lui… Numai că vezi… Uneori mă întreb la ce bun? OK, ăla n-a mai scris, ăla a fost asasinat, Zaheu la fel, alălalt tace-n păpușoi, că nu mai are forță să lupte de cîte lichele vede c-am promovat în capul atîtor edituri și reviste… un peisaj dezolant. Uită-te-n jur! Am ajuns, din aceste motive, o țară de, să mă ierte colegii de la capătul firului care iese din această vază, rahat cu sîmburi. Ne-am anihilat valorile, adevăratele valori, am impus non-valorile, adevăratele non-valori, și acum culegem furtuna cu perje pe care noi am plantat-o. Măcar dacă ne-ar fi bine!

Nu ne este?!

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro