Mi-au confiscat celularul, ca să-l verifice de viruși. Au îndepărtat clanța interioară, ca să nu pot deschide ușa. Zăbrelele de la ferestre sunt zdravene. Nici nu-mi trece prin cap să-ncerc. E cît se poate de adevărat, nici n-am unde să mă duc. Viața orașului pare groaznică după delimitarea grădinii, relația se află într-o stare care-mi îngheață sîngele- n vine. Cîte o sirenă stridentă, amplificată pînă la durere, latră îndepărtarea de după gard la intervale neregulate. Toți ai mei au murit, despre cei cîțiva prieteni rămași în peisaj nu am nici o știre folositoare. Unde să mă aventurez?

Prima călătorie ar trebui s-o fac la Universitate, dacă sunt în stare să evadez sau să obțin certificat de însănătoșire, ca să stabilesc un punct de plecare și de legătură cu urmele lui Vlădia. Dar, înainte de orice, să vă prezint cîteva aspecte privitoare. Sunt un poet cu însușiri caucaziene, după criterii americane, cu studii de filologie și contabilitate, cu trăsături regulate și înălțime medie, greutate acceptabilă, de orientare creștină, în vîrstă de 54 de ani. Regret sincer, fără a fi de nimeni forțat, toate izbucnirile de rasism și sexism din trecut. Mi-am părăsit țara de origine cînd eram tînăr, la 26 de ani, în urma unor aventuri care au fost cît pe ce să-mi pericliteze viața, pe linia denunțării demenței comuniste, cînd toți păreau mulțumiți cu ce aveau și erau dispuși să te arunce sub șenilele infernale doar pentru a-și arăta mulțumirea față de apoteoza ceaușistă, ca să scape cu viață. O viață total nemernică, de care ai fi fost bucuros să scapi. Îți făceau, practic, un serviciu. Lacrimă pentru cei căzuți.

Certitudinea neplăcută a relației era că-mi detestam decorul, intoxicat de minciuni, vicleșuguri și mîrlănii. Abia după ce analizasem plecarea unei bune bucăți de timp, după ce înaintarea în vîrstă dădea ghes transformărilor și înduioșării, iar pierderile măsurau traiectoria inutilității, am fost întemeiat să observ în semnele inimii ceea ce avea să aducă a iubire de locul mizerabil prin care trecusem pînă la vremea maturității exacte. Asociam, ca toți ofuscații, locurile cu intempestiva vîrstă, cu aerul de muzeu primenit pe care-l credeam capabil a fi găsit. Un semn de egalitate amăgitor. Am ajuns în Statele Unite, unde mi-am întemeiat o familie, o carieră, o biografie aberantă, cel puțin pentru români. Din natura conjuncturilor, n-am mai pășit în natal o serie de ani. Sunam o dată pe săptămînă, mă încărcam cu ceea ce nu-mi permiteam să uit, păstram liniaritatea unei vieți care părea să-și recapete monotonia.

Nu trebuie să vă fac eu teoria lucrului care se repetă zi după zi, săptămînă după săptămînă, lună după lună. Pentru mine, România rămăsese în chingile aceluiași perimetru, cu excepția eliminării familiei dictatoriale (dar nu și a spiritului, nu și a slugilor). Deosebirile, după cum înțelegeam, erau contestate din ambele direcții: că de ce l-au îndepărtat pe Ceaușescu și că, dimpotrivă, de ce anturajul n-a fost aproape deloc periat? Nemulțumirile se băteau cap în cap. Preferam să pun neînțelegerea pe seama depărtării, a modificărilor semantice, a noilor legislații (căci nici românii de la fața locului nu păreau a se descurca mulțumitor). Nu mă încurca să constat că nu puteam face nimic, așa că n-am pus la inimă.

La un moment dat am început să nu mai dau nici de fratele meu, profesor de istorie la Universitate, după ce constatam similaritatea cu soarta fostului meu profesor de chitară, a foștilor poeți de generație, a cîtorva verișori care dăduseră colțul în anonimatul cancerului și al alcoolului, asasinarea lui Ioan Petru Culianu, ultimul erudit al românilor. Telefonul suna în gol, mama răspundea în doi peri, cunoștințele comune nu- mi puteau spune nimic.

Căzusem în epoca Securității, cînd toți vorbeau cifrat sau fără nici un mesaj concludent, pentru a nu fi luați la întrebări. De regulă, erau.

O vreme am încercat să găsesc o explicație în cuvintele pe care le înșiram cu o flagrantă lejeritate, în dorința de-a-mi valida uzul limbii, îngrijorat că poți fi trădat de comunicarea maternă prin fluxul neîntrebuințării. E posibil ca Vlădia să-mi fi împărtășit gînduri minerale și eu, în superficialitatea lingvistică a obsesiei, să nu fi acordat atenția necesară filonului. Că, excedat de atîta frivolitate, a ținut să-mi dea o lecție. Cînd trăiești într-o țară străină ești oricum înconjurat de singurătate și paranoia izvorîtă din sondarea necunoscutului. În clipa în care propriul tău frate îți întoarce spatele, senzația de abandon te preocupă și-n timpul somnului.

Cînd, cu un timp în urmă, am devenit conștient de această precară posibilitate, am solicitat companiei de telefoane înregistrările convorbirilor noastre, pentru o analiză revelatorie. Dacă e ceva ce-mi place în capitalism, mai ales cel american, este că poți obține contra cost orice-ți trece prin cap, imaginație să ai. La un gînd secundar, realitatea se prezintă în aceeași manieră și în România, unde, din ce e cu putință să găsești, poți obține cam în cuantumul aceluiași procentaj.

***

July 13 th , 20…, 10:12 p.m.

United States: Eu sunt, Vlădie!

Romania: Să-ți fie cu tărie!

United States: Cum mai bate Soarele prin cotloanele urbei?

Romania: Ca Miliția pe vremuri, aș zice, dar cotloanele s-au pustiit, prietenii noștri au dispărut, unii ca prieteni, alții ca oameni, cîțiva sub formă biologică, cei mai mulți bînd bir cu fugiții, vorba lui Hoppy, populația s-a primenit, zi după zi constat transhumanța asta dinspre cel mai îngălat comunism răsăritean spre perspectiva unui iad polimorf și indecis cu vitrine luxoase și prețuri mascate. Analizînd, realizez căderea în propria carne. Nu mă mai atrag lecturile poetice, arta, în general, euforia sportului, chiar și cînd aș avea motiv, la teatru nu mai merg, pentru că toți marii actori au dispărut fără a le lua nimeni locul, viața culturală a fost preluată de moluștele impostoare care Ie conferă mediocrilor de odinioară aura unor genii neînțelese la vremea lor, dar nici mai tîrziu. Lichelele cu tupeu conduc instituții culturale, fac reviste abuzive de rahat și-și dau aere de Academie, iar cei care aveau un dram de talent l-au pierdut în jungla mistificării nerușinate și a lingușelii fără umilință. Generațiile care bat la ușă alcătuiesc un deșert care ar fi mai bine să ne ignore, să ne uite, să ne lase în pace. O furtună imorală, apolitică și neculturală ne împroașcă din toate direcțiile. Poate ar trebui să mă mut în altă parte. În Irlanda ori Croația, Italia, Danemarca sau Rusia. Multe dintre posibilele destinații sunt deja cotropite de intelectuali, dar nu supunînd caznei lumea academică, ci configurînd drept compeție agricultorului băștinaș.

United States: Constat că trebuie să fii total depresiv de-mi grăiești în acest fel. N-am făcut eu mai bine că mi-am luat văzduhul în cap și m-am topit în America la timp, chiar dacă America, neținînd cont de planul meu, chiar atunci decisese că a locuit prea mult zonele favorabile ale istoriei și o luase deja la vale, pe panta care nici acum n-a ajuns la fund?

Romania: Emanciparea prin exil este tot o formă a disperării, ceva mai îmbăiată în iluzii, dar cu atît mai jalnică… pentru că va fi repede udată cu găleți de apă rece. Același pospai de impostură, aceleași cohorte de agramați, același gen de instituții seduse de imbecilitatea politică, ducînd, la unison, către același deznodămînt: omul nou descurcăreț, comunist și hrăpăreț. Căci ce n-a fost va veni…

United States: Chiar în adîncul bicisnic al celei mai negre ore a patriei, strînsoarea genetică și-a făcut datoria. Sunt două forme de organizare a materiei, la nivel individual, unde influențele, drumul, facilitățile și acumularea asigură producția unui individ superior, și la nivel colectiv, unde, în cazul nostru, o fărîmă a fiecărui individ sufocă piscurile.

Romania: L-au ucis pe Ioan Petru Culianu, l-au ucis pe Dorin Liviu Zaharia, l-au exilat în neant pe Alexandru Monciu-Sudinski, ca să las exemple relativ recente ale unor genii tinere. În funcție de perspectiva pe care o alegi, întrebarea cea mai intrigantă nu este ținută de politica generală a unei colectivități care-și urmărește anihilarea, ci cum a fost cu putință apariția în acele condiții a unor astfel de oameni, aproape la grămadă? Francezilor le-ar fi luat mai mult, în condiții de alint cultural și opreliști coborîte în nimic, englezilor, ignorînd calificarea muzicală modernă, așișjderea, la fel americanilor, germanilor, italienilor. N-am fost noi esența omenirii, dar puteam spune că negația ar fi absurdă, din moment ce florile pustiei au fost opărite și smulse din rădăcină (doi dintre cei trei enumerați s-au stins departe de carnea patriei, unul, în izolarea de beton a Capitalei).

United States: Cine este vinovat?

Romania: Ajungeam oricum și acolo, într-un răspuns dualist asemănător: fiecare dintre noi și rețeaua neclintită a sistemului.

United States: Securitatea, vrei să spui?

Romania: Nu lipsește nimic altceva?

United States: Ai dreptate. Prin rateul lor în condiții prielnice, este lesne de concluzionat că opreliștea se instaurase deja în sufletul fiecăruia. Prin mizeria prezentată de gardieni, prin trădarea prietenului, a vecinului, a colegului de lîngă tine, prin posibilitatea fără limite a răului, inima prizonierului se scîrbise definitiv. Chiar ca o revoltă împotriva celor responsabili la ultimul nivel, dar nu pe cei din Biroul Politic îi am eu în vedere. Nici libertatea nu mai era capabilă de redresare. În America sau Suedia, ca și la București, românii superiori au generat aceleași produse. Adică nimic.

Romania: Din punct de vedere teologic, mi se pare adecvat. O singură cale ne-a fost hărăzită. Cu sau fără dictaturi, cu sau fără sufocarea indusă de rău, nu putem ajunge la El decît prin El. Drumul ca sinteză și ținta ca devenire sub lumina unică a singurei surse.

United States: Aici intrăm în capcana în care a căzut întregul popor, cu elită și redută, tractorist și alcoolist: morbul fatalității. Rămîi cu bine… Încheierea bruscă a instituției comunicative. Ultima discuție. Am crezut că pe Vlădia îl iritase tonul meu zbuciumat și am evitat să-l sun o vreme, pentru a nu escalada. Cînd am încercat să-l contactez șase luni mai tîrziu, tentativa a eșuat. În fond, eram fiecare o persoană adultă, îndreptățită la exercitarea propriei voințe. Dacă încerci să scapi de acest sentiment, în joc intră morbul distilat mai sus.

5 noiembrie 2020
Atlanta GA U.S.A.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro