Scrisorile lui, exaltate şi pline de bunătate, îmi erau atât de necesare. Mă îndemnau să nu mă las, să îndrăznesc, să visez căci… „visătorii sunt sarea pământului, nu-i aşa ?!”
Mi-i dădea mereu drept exemplu pe prietenii lui francezi. Îmi vorbea mai cu seamă despre Christian Golfetto, preşedintele de atunci al Fundaţiei Franceze Prietenii lui Panait Istrati. Director al Caietelor Panait Istrati editate în Franţa: „Sunt încredinţat că Golfetto aparţine acelor oameni-soare, a căror misiune este de a încălzi oameni-pietre”. Şi nu puteam să nu descifrez în vocea lui acea mândrie pe care doar un tată o are pentru fiul lui. Şi cum Talex a optat pentru viaţa visată, îmi permit să cred că Golfetto a fost pentru el „fiul visat”, despre care avea convingerea că face parte din acele „âmes de fête”, trimise pe Pământ să ne asmută sufeltul, unindu-ne cu imposibilul. Ori de câte ori mergea în Franţa şi îl întâlnea pe Golfetto, era ca şi cum şi-ar fi încărcat bateriile. Era din nou plin de forţă, capabil să se dăruiască visului şi să îndure cu mai mult stoicism aprigile condiţii de viaţă din România, unde, pentru a se încălzi puţin, în timpul iernii, dădea drumul la apa fierbinte din baie, lăsând uşa deschisă, consolându-se cu iluzia că aerul fierbinte va putea încălzi, cât de cât, apartamentul neâncălzit de zile întregi.
(foto: Christian Golfetto)
În Franţa, însă, uita de toate vicisitudinile care-i întunecau viaţa acasă. De acolo, îmi scria scrisori cuprinzând adevărate tulburătoare confesiuni: „Paris 21.XI.1985. Scumpă prietenă, îţi datoram mai demult câteva rânduri despre dramatizarea Neranţulei. Dacă ţi-aş mărturisi că în acea seară, auzind-o la radio, am retrăit «mes années de jeunesse», ai putea să crezi că exagerez. Nu! În acele momente de rară trăire în atmosfera lui Panait, dumneata m-ai ajutat să-l simt pe Panait, şi bien instalé dans mon coeur, dans ma vie. «Que ma joie demeure», pentru că acum o jumătate de secol am cunoscut un om care mi-a modificat viaţa şi că, «de nos jours», dumneata mă întăreşti în această credinţă, mă asmuţi să stau stâncă în faţa unei vieţi juruite visului ; asta, în teorie, iar în practică – nimic. Fii alături de mine, atât cât simţi că o merită şi împreună să ne devotăm moştenirii celui care a trăit cu jertfire de sine. El merita, fără rezerve, lepădarea de noi înşine».”
Vorbeam ori de câte ori ne revedeam, despre vis, visul atotputernic, prezent în tot ce gândim, în tot ce facem. Fără contribuţia lui Talex, Caietele Panait Istrati n-ar fi pus la dispoziţia cititorilor documente istratiene inedite, esenţiale, cum recunoştea criticul şi istoricul literar Jean Hormière în pagina de mulţumiri a Caietului cu numărul 13, publicat în Franţa în 1996, intitulat „Panait Istrati scriitor european”, care i-a fost dedicat în semn de omagiu. Şi Talex aprecia această frumoasă recunoaştere.
Iată ce-mi scria într-o scrisoare trimisă în 27.XII.1985 de la Valence: „Mă adăp din prea plinul inimii prietenilor de aici. Până ce vine ora, târzie, ce-i drept, când fiecare se retrage în culcuşul său, iar ei rămân între patru pereţi, cu singurătaţi de-o viaţă, populată de năluciri şi de hârtie. Hârtie albă sau scrisă. Una, aşteptându-mă, cealaltă, mângâindu-mă sau mustrându-mă”.
La felicitarea mea de Crăciun, Talex avea să-mi răspundă. „Imaginea dumitale mi-a redeşteptat amintiri din copilărie, când înotam prin zăpadă sau zloată, întru agonisirea covrigilor şi a bărcuţelor pentru diverse cofeturi. Pe atunci, zăpada era mai îmbietoare la hoinărit, în tovărăşia unei visări ce promitea totul. Mai târziu, serbările de sfârşit de an se transformau în discuţii răcorite cu vin, când ne promiteam încrezători ceva mai bun, mai omenesc. O, dacă aş fi ştiut atunci ceea ce viaţa m-a învăţat mai apoi! Cine ar fi putut bănui, sau să mi-o spună, că, scriind un articol despre o carte şi un scriitor ce mă fascinau, destinul avea să-mi îndrume paşii pe căi nebătătorite până atunci. Câte suferinţe îmi animau calea, câte bucurii neîmplinite aveau să-mi mângâie arsura rănilor. Panait voia, în primăvara lui 1935, să-mi ofere un bilet de drum pentru a-l întovărăşi spre Paris. Am aflat-o când el nu mai era. Acest bilet l-am avut 34 de ani mai târziu, mijlocit tot de el, când împlineam 60 de ani. Şi de atunci îi caut urmele. Îl regăsesc în inimi credincioase, mă desfăt în suferinţă şi mă alin pe pagini de cărţi, pe pagini albe de hârtie ce mă aşteaptă să ne înfrăţim în miracolele amintirii, ale credinţei ce se întrupează cu ajutorul visului neobosit, până închidem ochii, eliberat apoi în drumul spre stele. Iar am cotit-o spre amintiri. Iertare – dar ce ar putea unul ca mine pentru unii ca dumneavoastră, dacă nu amintiri, amintiri, amintiri, care toate laolaltă întruchipează o viaţă de om, înfometată, asmuţită dincolo de barierele realitătilor”.
Recitind aceste rânduri, realizez în ce măsură gândirea lui Talex o continua firesc pe cea a lui Panait. Scrisul lui Talex pare desprins dintr-o carte scrisă de însuşi autorul Chirei Chiralina. „Este deci cu putinţă să ne însoţim unii cu alţii, ascultându-ne bătăile inimii, dându-ne putinţa de a ne regăsi cu noi înşine?!”, îmi scria Talex din Franţa, cu sufletul iluminat de bucuria de a-i fi regăsit pe „Prietenii lui Panait Istrati” de acolo, pe care mi-i recomanda călduros drept purtători ai unor inimi după care a tânjit toată viaţa şi pe care doar arareori a avut ocazia să le aibă alături.
Cum puteam răspunde la o asemenea minunată destăinuire?! I-am trimis o casetă înregistrată într-unul din studiourile Radio-ului, cu o emisiune imaginată special pentru el, adresată lui, în exclusivitate, prietenului Talex, cel aflat atât de departe şi totuşi atât de aproape. Caseta conţinea secvenţe din interviurile noastre, dar şi, în premieră, evocarea radiofonică pe care tocmai o difuzasem la radio, dedicată prieteniei dintre Istrati şi Ernst Bendz. Complicii mei în montarea acestei surprize de suflet pentru Talex, fuseseră Florian Pittiş şi Dan Ursuleanu.
Răspunsul a venit imediat: „Ah, iubiţi prieteni, abia astă-seară am ascultat caseta de la voi pe ambele feţe şi m-aţi omorât! Cum as putea justifica această dragoste pe care mi-o purtaţi, graţie lui Panait, şi de ce viaţa este o căţea, când nu mai am decât puţine zile de trăit. Mi-aţi umezit ochii şi sufletul amântrei, ultimul fiind Florian Pittiş. Aş fi vrut să mor în astă seară, de teamă că n-o să mai am ocazia să trăiesc astfel de clipe duioase de frăţie umană. Îngăduiţi-mi să vă sărut pe fiecare în parte pentru evocarea Istrati-Bendz. A fost, numai pentru mine, magistrală. Un dialog aievea, care a restituit adevărul tel qu’il a été. Ori, ăsta-i, esenţialul. Florian Pittiş a fost magistral şi unic în promisiunea lui de a restitui în contemporaneitatea noastră omul care s-a dăruit omului, adică Panait Istrati. Îi doresc cu toate fibrele inimii mele, succes. Mă reclamati prieten şi frate de visare. Regret din inimă ca n-o să vă pot întovărăşi prea mult. Aflaţi însă că voi fi în mijlocul vostru aievea, deşi doar cu inima”.
La una din întâlnirile noastre a ţinut să-mi facă un dar nepreţuit: Les fleures du mal de Charles Baudelaire. Cu creionul roşu, subliniase câteva din versurile poemului L’âme du vin, pe care le recita adesea cu rostirea-i inegalabilă.
Darul meu pentru el a fost dramatizarea după Mihail de Panait Istrati, cu Florian Pittiş şi Adrian Pintea în rolurile principale. Elogiile lui Talex au onorat premiera acestui spectacol radiofonic, în inspirata regie a lui Cristian Munteanu. Cât despre Florian Pittiş, Talex mi-a mărturisit că îl admiră pentru că „e dăruit visului, făcându-l să trăiască în viata oamenilor, arzând pentru temeinicia lui până la încenușare şi, de fiecare dată, renăscând în şi mai deplină lumină, ca o altă pasăre Phoenix, pentru bucuria şi justificarea vieţii cestora umili, care năzuim spre înălţimi solare şi o inimă ecuatorială”.
(foto: Florian Pittiș citind)
Câte comori de sensibilitate şi adevăr n-am descoperit noi împreună în opera lui Panait Istrati, punându-le apoi în circulaţie graţie generoasei unde radio. Şi cu câtă nesfârşită delicateţe sufletească îmi atrăgea de fiecare dată atenţia Talex asupra a ceea ce lui i se părea a fi demn de subliniat: „prieten al visătorilor şi al învinşilor, aşa ar trebui să-l prezinţi dumneata, împreună cu Florian Pittiş, pe Panait”, mi-a spus Alexandru Talex.
Pe fundalul nemulţumirlor sociale din anii de sfârşit ai dictaturii comuniste şi al înăspririi cenzurii în România, Talex îmi vorbea de Spovedanie pentru învinşi, cartea lui Panait Istrati, interzisă la noi, care totuşi circula din mână în mână, în mare taină, printre pasionaţii iubitori de literatură. Critica acerbă a tarelor comunismului din această carte făcea, în acel moment, imposibilă o cât de sumară prezentare a ei la Radio. Simţeam însă că Talex şi-ar fi dorit să punem în faţa regimului de atunci din România, oglinda necruţătoare a operei lui Panait Istrati. Am decis împreună că o dramatizare după Ciulinii Bărăganului ar evidenţia în ce măsură situaţia din România acelor ani era la fel de explozivă ca aceea descrisă de Panait în capodopera sa. Cu un curaj demn de toată lauda, regizorul Cristian Munteanu şi o echipă de admirabili actori au dat viaţa unui spectacol incendiar. Era la sfârșitul anului de graţie 1989. Cu preţul cenzurării unor secvenţe considerate „periculoase” din dramatizarea mea, s-a acceptat difuzarea versiunii radiofonice a Ciulinilor. În minunata lui modestie, Talex nu realiza în ce măsură ne insuflase nouă tuturor îndrăzneala, forţa, de a pune în lumină, prin opera istratiană, acumularea treptată a unui potenţial de nemulţumire populară, pe punctul de a se dezlănţui într-o revoltă de mari proporţii.
Şi a fost revoluţia din 1989, pe care Talex a primit-o cu credinţa că Istrati, în admirabila inteligenţă, a anticipat-o când a afirmat: „Nu am să mai cred într-un viitor mai bun decât în ziua în care revoluţia va fi făcută sub semnul copilăriei”. Sub semnul copilăriei, adică sub semnul primei şi celei mai sincere revolte. O revoltă prin care, chiar dacă nu vrea să învingă, trebuie să fie capabil de luptă pentru a face bine în jurul său.
Când Talex mi-a spus că ar dori o asociaţie română „Prietenii lui Panait Istrati”, după modelul celei franceze, şi când a adăugat că visează ca eu să fiu preşedinta acestei noi asociaţii, am protestat din răsputeri: „N-am să reuşesc. Nu sunt critic literar”, i-am spus și el mi-a răspuns. „Dumneata eşti o haiducă, ceea ce înseamna foarte mult”.
Visul i-a devenit realitate. Au urmat nenumărate întâlniri cu cititorii, cu ascultătorii de radio. Nu aveau nimic din morga cenaclurilor literare. Erau ceea ce Talex îşi dorea sa fie: „popasuri de suflet în preajma marii amintiri a lui Panait Istrati”. A urmat, în organizarea Radioteleviziunii Române, Primul Colocviu Internaţional Panait Istrati din România, la care au participat invitaţi de marcă din Franţa, din Elveţia, Grecia. Şi remarcabilul spectacol Panait Istrati, pelerinul inimii, conceput şi realizat de Florian Pittiş cu studenţii săi de la Institutul de Teatru. Şi au fost apoi Taberele internaţionale de creaţie literar artistică Panait Istrati, apoi concursurile naţionale de literatură organizate de Radioteleviziunea Română, şi momentul de mare încărcătură emoţională al punerii plăcii comemorative pe casa în care a locuit Panait Istrati, din strada Paleologu.
În semn de adâncă prețuire, Asociaţia Română i-a dedicat lui Talex cea mai importantă realizare a sa: programul european Balcani şi Mediterana – o tradiţie a comunicării: pe urmele lui Panait Istrati, imaginat şi realizat cu preţioasa colaborare a împătimiţilor de Panait Istrati din Franţa Dominique Foufelle, Jean Hornière şi Jeanne-Marie Santraud. Programul a fost premiat de Comisia Europeană pentru caracterul său „exemplar şi novator”.
Meritul este mai cu seamă al lui Talex, cel care ne-a inspirat, cel care ne-a iniţiat, deopotrivă pe noi românii, dar şi pe prietenii francezi, în toate călătoriile spre inima operei lui Panait Istrati: „În dimineaţa zilei de 18 aprilie 1935, mă aflam la căpătâiul «fratelui cel mare», cum îmi spusese Panait într-o dedicaţie. Am îngenunchiat, i-am sărutat visele de sub pleoape şi mâna care, pe paginile operei, încrustase pentru eternitate, dragostea pentru frumos, pentru prietenie, pentru libertate, pentru adevăr, hrana întremătoare pentru învinşii Pământului, printre care mă aflam şi eu.”
Mărturia lui Talex îmbrăţişează crezul profund al vieţii sale, legământul de credinţă făcut lui Panait în clipa trecerii lui în nefiinţă, împlinit cu pretul însingurării, al sacrificiului de sine. Opera lui Istrati a devenit pentru Alexandru Talex teritoriul sfânt al întâlnirii cu fratele Panait, spaţiul unei ardente relaţii complementare, care i-a modelat, de-a lungul anilor, sensibilitatea. Istrati-Talex, două tensiuni pure şi aceeași pasiune pentru adevăr, aceeaşi sete de absolut, aceeaşi incurabilă nostalgie după viaţa visată.
„De la fiecare din noi nu rămân faptele, acelea trec. Rămâne un sunet, un ecou de armonie, în alte suflete,” îmi spunea Alexandru Talex, citându-l pe arheologul Vasile Pârvan, alt spirit de care era îndrăgostit. „Un ecou de armonie în alte suflete”, repeta îngândurat, pentru ca apoi să adauge: „Eu unul nu m-am zbătut decât pentru aceea foame ce rămâne nepotolită dincolo de mormânt”. Să fi fost această foame, nostalgia sa după prietenia absolută, credința în vocaţia de a trăi în sufletele celorlalţi, devenită esenţă a prezenţei sale pe Pământ?
Cel mai bine l-a definit pe Talex scriitorul francez Roger Grenier, editorul operei istratiene la Gallimard. Cel care l-a publicat şi pe Alexandru Talex la Gallimard. În minunata sa capacitate de sinteză, prietenul Grenier îl numea pe Talex „un sfânt”. Aşa a fost. Un sfânt al sublimului devotament faţă de Panait Istrati, în numele căruia a uitat să-şi trăiască propria viaţă, a continuat-o, sfidând imposibilul, pe cea a lui Panait, îmbrăţisându-i visele, continându-i demersul literar, devenind alter-ego-ul său în posteritate. Nu s-a căsătorit niciodată, din teama că o soţie ar fi putut deveni într-o zi un obstacol în împlinirea misiunii sacre căreia i se dedicase. Nu şi-a onorat realul talent de scriitor şi de ziarist, a preferat, printr-o rară dăruire, prin tot ce a scris, prin tot ce a făcut, să ne încredinţeze că, da, Panait Istrati este contemporanul nostru.
„Faptul că ştiu că veţi propovădui pe mai departe imaginea lui Panait, când nu voi mai fi, îmi face singurătatea mai puţin insuportabilă, dându-mi forţa să stau drept în faţa vieţii, cu toată povara anilor.” Şi noi știm bine că trecerea în eternitate a lui Alexandru Talex, care ne-a îndoliat sufletele, nu înseamnă nicidecum sfârşitul frăţietăţii noastre întru Panait Istrati, ci doar transferul său, pe un alt plan, mai înalt.
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro