Revenirea în ţară a lui Panait Istrati în 1925, după o absenţă de aproape 10 ani, a avut, după spusele autorului, ca principal scop, o îndatorire de ordin sufletesc; să pună o cruce pe mormântul mamei care se sfârşise în absenţa în 1919. Suferinţa fiului rătăcitor care, după plecarea în Elveţia, nu şi-a mai revăzut mama, avea să devină pentru Panait, cu trecerea anilor, o suferinţă profundă, de nevindecat.

Istrati se întorcea în România într-un moment fast al existenţei lui. Nu era, ca altădată, jerpelitul flămând venit să-şi refacă puterile sub oblăduirea unei mame iubitoare, pentru a porni apoi din nou la drum. Ci scriitorul ce-şi dobândise, în chip neaşteptat, notorietatea universală, după spectaculosul debut cu Chira Chiralina, succes consolidat de apariţia celei de a doua cărţi, Moş Anghel. Venise în România pentru a perfecta publicarea, în traducere proprie, la Editura Renaşterea, a volumului Moş Anghel.

Dar, în pofida acestor circumstanţe favorabile, pe Istrati nu-l aştepta, nicidecum, o primire triumfală în climatul literar de acasă. Dimpotrivă. A avut parte de atacuri, pe cât de vehemente, pe atât de nedrepte. N-a fost iertat pentru surprinzătoarea performanţă de a-i cuceri pe francezi cu o uimitoare carte scrisă în limba lor. I-au comentat răutăcios succesul. L-au atribuit exclusiv unui joc al hazardului, nicidecum harului cu care era înzestrat. După apariţia Chirei Chiralina, a fost, pe nedrept, atacat de marele istoric Nicolae Iorga. Dar, cum îi era firea, Panait Istrati a ripostat imediat printr-o Scrisoare deschisă domnului Nicolae Iorga, replică dură, îmbrăcând structura unei admirabile lecţii de artă literară, vizând judecăţile pripite emise de savant. Şi-a pregătit din vreme întoarcerea, mizând pe noul său statut de autor celebru.

A avut încă din 1924 o intensă activitate jurnalistică, în paginile ziarelor Adevărul şi Omul liber. În toamna anului 1924, apare în România Sotir, povestire apreciată de ilustrului autor francez care-l lansase, Romain Rolland, în special pentru la figure excellente et originale du vieux Sotir.
În spiritul năzuinţei de a face parte din literatura română, în care se manifestase cu primele lui schiţe, Istrati debutase editorial, cu volumul Trecut şi viitor (Ed. Renaşterea, 1925), ce apăruse cu doar câteva luni înainte de sosirea lui la Bucureşti. Volumul îl reprezenta ca destin şi ca experienţă umană. O prefaţă, construită în cheie optimistă, prefigurând o culegere de Pagini autobiografice şi profesiuni de credinţă, afirmau un adevăr de netăgaduit, că Panait Istrati e exponentul unei literaturi de care omenirea are nevoie: Când arta va reuşi să facă pe oameni mai buni, numai atunci vom avea dreptul să vorbim despre artă. Un crez, între altele, respectat cu sfinţenie în tot ce a scris.

Deşi România postbelică păşise pe drumul reformelor, al modernizării economiei, al construirii unui sistem instituţional de nivel european, înfăptuiri datorate guvernărilor brătieniste, pentru Istrati nu erau convingătoare, atâta vreme cât n-aveau consecinţe palpabile şi asupra mulţimii ce aştepta resemnată înfăptuirea promisiunilor. Onestul Panait Istrati nu se putea preface că nu vede starea de sărăcie a celor mai largi pături ale societăţii româneşti.

Îşi punea speranţa în victoria proletariatului, pe care naivii o vedeau întruchipată în ţara sovietelor. Numai că, foarte curând, în urma călătoriei întreprinse acolo, realitatea văzută de aproape i-a spulberat idealurile utopice. Omul ataşat cauzei bolşevice a avut curajul să denunţe nedreptăţile sistemului, să pună în cauză trădarea revoluţiei în care milioane de oameni crezuseră. Şocul trăit atunci l-a determinat să scrie Spovedanie pentru învinşi, în care şi-a asumat cu exemplară demnitate eşecul.

Când el revenea printre ai săi, în 1925, trăia doar preludiul acestei dureroase înfrângeri. Considerat un simpatizant al bolşevismului, i s-au impus restricţii de circulaţie şi interdicţia oricărei legături cu cercurile radicale de stânga. A fost primit cu ostilitate, nu doar de oficialităţi, ci şi de colegii de breaslă. Doar confraţii care împărtăşeau valorile fundamentale în care Istrati credea, i-au făcut o primire prietenească. Grupul celor de la Viaţa românească, Sadoveanu, D.D.Pătrăşcanu, dr. Mironescu, Gala Galaction, l-au întâmpinat pe Istrati ca pe un frate al lor.

În agitaţia de moment, Istrati a fost vizitat de directorul revistei Contimporanul, caz singular din partea publicaţiilor de avangardă. Deşi, la data când a avut loc evenimentul, priorităţile periodicului constructivist erau manifestările artistice înnoitoare, de pretutindeni, redacţia n-a lăsat să treacă neobservată prezenţa la Bucureşti a reputatului scriitor.

I-a înţeles spiritul de om revoltat, care năzuieşte să vadă instaurată libertatea şi dreptatea socială. Nu era, de altfel, singurul care percepea realitatea cu spirit critic. Imperfecţiunile, de orice natură ar fi fost, nu-i lăsau indiferenţi pe gazetarii de prestigiu ai vremii, care-şi exercitau, în respectul deontologiei profesionale, misiunea de a apăra libertatea de opinie.

Panait Istrati a fost un luptător, traseul său existenţial confirmând că nu s-a lăsat înfrânt. Cine se opreşte piere, sunau ca o premoniţie cuvintele lui de atunci.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro