Septembrie 1925. Un tânăr reporter, Sergiu Milorian, l-a întâlnit pe Panait Istrati, care tocmai revenise pentru scurt timp acasă, în România. Sergiu Milorian îşi aminteşte:

„Pe când, împreună cu N.D. Cocea şi Ion Vinea, suiam spre încăperea burgheză în care se adăpostise vremelnic Panait Istrati, mă încerca o obsesie curioasă. Mă confundam anume cu un vizitator de muzeu care se grăbește să cerceteze o plantă exotică, ţinută cu grijă la o temperatură anumită, sau un fluture rar, sfredelit până în măruntaie şi înfipt cu grijă în mătasa unei perini. Obsesia s-a schimbat într-o dureroasă nedumerire când am intrat pe uşă şi o voce spartă ne-a întâmpinat:
- Ehe… Bună ziua, băieţi! Ia staţi…
- Panait Istrati!

Înalt… slab… osos… faţa mare… brazde adânci… degete de fus… ochi înfundaţi în orbite… N-am vreme multă să privesc „minunea” din faţă. D-abia atât cât să-mi dau seama că rumânul Panait Istrati semăna a spaniol, sau a grec, sau a italian, sau… Parcă soarele tuturor climatelor sub cari a trăit şi a visat l-a însemnat cu urme ce nu mai pier. Lucra. Făra haină, fără vestă.
- Iertaţi-mă că vă primesc aşa…
Îmi zic: „aşa”…, adică fără haină. De bună seamă, Panait Istrati se desprinde grabnic cu situaţiile noi, de vreme ce simte nevoia să ceară iertare că „primeşte” în cămaşă… Trec două-trei minute. N.D. Cocea şi Panait Istrati îşi amintesc de demult.
- Nicule…, cât să-ţi dau eu ţie pentru suta de lei pe care mi-ai dat-o…, ştii tu când …
Directorul Faclei râse:
- Lasă că te-ai plătit destul cu plăcerea pe care ne-a făcut-o primul tău volum.

- Lucraţi mult ?, întreb eu atunci, prinzând momentul. Câte ore pe zi?
- Dacă prin lucru înţelegeţi numai timpul cât condeiul alunecă pe hârtie, aş putea spune că lucrez puţin: în mijlociu, produc cam 4-5 pagini de carte pe zi. Aceste pagini însă eu le trăesc neîncetat, adică le frământ în minte tot timpul, ceea ce mă face de multe ori să fiu neatent la ce se petrece în jurul meu. Tot aşa am fost şi pe când nu scriam încă, dovada că am scris întotdeauna, şi iarăşi dovadă că mulţi dintre acei cari nu publică nimic poate că scriu mai mult şi mai bine decât mare parte dintre acei cari publică. Nu scrisul şi publicarea dovedesc totdeauna o stare sufletească, ci visul şi meditaţia profund simţite, şi în viaţa numai acestea contează, chiar atunci când nu răuşesc a fi exprimate. Afirmaţia asta e paradoxală. Totuşi aşa se explică faptul că deseori un om de rând, dar şi de simţire, ne e mai prieten decât un artist. În afară de elaborarea aceasta, care se face mai întâi în minte şi apoi, prea puţin, pe hârtie, altă muncă nu mă ţine la masa de scris: nu-mi transcriu manuscrisele, şi chiar nici nu le revăd decât o singură dată, de teamă să nu fiu rău judecător; în schimb, am multă încredere în judecata prietenilor, cari sunt şi editorii mei, şi aceştia, până azi, n-au fost nemulţumiţi de scrisul meu. Când vor începe să fie, voi părăsi scrisul şi le voi păstra prietenia.

Istrati vorbeşte pătimaş, încălzindu-se la fiecare cuvânt. Ion Vinea, izolat într-un ungher, rezemat de o mobilă, îl priveşte cu ochi de flăcări. Editorul lui Istrati, zâmbeşte fericit. N.D. Cocea îşi muşcă unghia. Se aduce cafea. În momentul de tăcere care urmează, mă grăbesc să leg firul:
- V-a surprins succesul? V-aţi gândit la el, l-aţi prevăzut în felul acesta, mondial, sau vă gândiţi a fi numai un scriitor român ?
- La întrebarea asta, îngăduiţi-mi să fac, mai întâi, o abatere. Ştiţi că mişcarea muncitorească română a avut un poet care se numea Neculuţă, un suflet de om căruia i-ar fi trebuit alte orizonturi şi alte timpuri pentru ca să exprime tot ce simţea. Vorbind de el, cu flacăra prietenului-artist care nu scrie, Ionescu cizmaru-mecena de la Paris, închee întotdeauna: «Neculuţă trăia într’o cocioabă, neştiut de nimeni, dar dacă i s’ar fi adus Parisul pe o tavă, nu s-ar fi mirat: l-ar fi considerat ce pe un drept al lui!» Iată ce pot să vă răspund şi eu, fără modestie şi fără să fiu omul care a fost poetul-cizmar mort acum 20 de ani. Un succes nu înseamnă decât rareori recunoaşterea unui drept. Şi cu riscul de-a mă repeta de-o mie de ori, am să spun şi aci că un succes trebuie să fie un fel de lege naturală în recunoaşterea meritelor omeneşti, nu un joc de ruletă, aşa cum e azi.
Deci, nu m-a surprins, deşi nu m-am aşteptat la el, şi nu mi-a schimbat cu o iotă felul de a fi. Mi-aş pierde capul şi aş deveni nebun de bucurie numai în ziua când aş vedea că strâmbătatea a fost părăsită de oameni şi lăsată doar animalelor. Dar se poate ca ziua aceea să nu vie niciodată. Cât priveşte dacă m-am gândit să fiu numai scriitor român, asta şi mai puţin. Astăzi, când nu mai avem nici un Gherea, nici un Maiorescu – părinţi sufleteşti ai literelor –, azi cred că în ţara noastră multe talente pot naufragia, cu toate subsidiile oficiale; nu subsidii oficiale trebuesc artelor, ci dreptate oficială. Fireşte însă că acum 15-20 de ani  pe când scriam Calul lui Bălan, Întâi Mai, Nostra Famiglia etc. –, nu puteam visa să ajung scriitor în altă limbă şi în altă ţară.

Mărturisirile acestea, făcute cu o simplicitate copilărească şi cu o vădită bucurie de a se descoperi în tot minutul, ne impresionează. Vreau să împrăştii atmosfera grea a evocărilor şi-i pun, nemilos, o întrebare indiferentă.
- Scrisul în franţuzeşte, v’a fost lesne, sau penibil?
- Nici lesne, nici penibil, şi-mi e astăzi cum mi-a fost şi la început. E drept că îndemnurile lui Romain Rolland de-a scrie în franţuzeşte mi-au părut năzdrăvane; am rezistat lor timp de aproape doi ani, înainte de-a mă decide. Dar, după ce m-am pus cu temei la scris, n-am mai făcut nici un caz de greşelile fireşti cari urmau să aibă loc, ci m’am lăsat târât de iluzia a cărei pradă mă consideram. Şi, după cum vedeţi iluzia asta a învins.
- V-aţi tradus vreodată din româneşte în franţuzeşte?
- Nu, până acum. Voi face-o însă pe viitor. Deocamdată am ţinut să traduc din franţuzeşte în româneşte; mi-am tradus eu însumi pe Moş Anghel al meu. Şi mă mândresc cu asta.

Matadorii arenei publice l-au înjurat pe Panait Istrati, fiecare cum s-a priceput. De la domnul Cazaban, care chelălăie din pivniţa Viitorului, până la domnul Em. Socor, care spurcă din etajul Adevărului, n’a rămas cioclu să nu-şi verse veninul asupra „hamalului de la Brăila” care le-a turburat mediocritatea. Ştiind toate acestea şi cu riscul să deslănţui o furtună, îi cer lui Panait Istrati să-mi spună ce crede despre literatura română actuală.
- Pe actuala, n-o cunosc, sau de-abia încep s-o cunosc; iar cu scriitorii noi, n-am avut timp să fac cunoştinţă. Pe cei dinainte de războiu însă, îi cunosc pe toţi şi-i apreciez după cum le-au fost şi operile  mai tari sau mai slabe , şi în privinţa asta, nu ştiu de ce se crede la noi că suntem inferiori literaturilor streine. Să mi se citeze o singură naţiune despre care să se spună că n-are decât scriitori de mâna întâi. Dacă avem o inferioritate, apoi aceasta e nenorocul nostru de-a scrie româneşte. Atât. Încolo, aceeaşi lume, aceiaşi artişti, aceeaşi artă, dar cu avantajul unor limbi mai răspândite, mai bogate, şi cu un sistem de reclamă care n-are nimic de-a face cu arta. Buruieni netrebnice sunt, bine înţeles, şi la noi, dar când apare pe piaţa noastră literară şi câte-o carte bună, ea moare din lipsă de universalitate. Iată, de pildă, Venea o moara pe Siret a lui Mihail Sadoveanu. Ce nu s-ar face în Franţa pentru răspândirea unei astfel de lucrări! Pagini întregi se pot desprinde şi publica în formă de nuvelă, cu acţiunea proprie şi colorit izbitor, ca să nu mai vorbesc de unitatea desăvârşită a operei, cea mai bună, cred eu, din câte-am citit de dânsul.

- Credeţi într-o înflorire a literaturii române în cadrul limbii româneşti, sau, după noua orientare europeană, scriitorii noştri vor trebui să adopte o limbă mondială?
- Nu ştiu de ce „orientare europeană” e vorba. Să scrim în Esperanto? Ori numai în franţuzeşte? Englezeşte? Asta-i treaba veacurilor, şi, pentru ca să ajungem acolo, ar trebui mai întâi să începem prin a dărâma graniţele. Literatura, îndrăsnesc s’o afirm şi eu, internaţionalul, tot fiind oglinda sufletului omenesc, nu încetează o clipă de-a fi şi oglinda sufletului unei naţiuni. Numai un înstrăinat ca mine – care a încercat să scrie în franţuzeşte: inimos, sufletesc, săgetat, şi nu le-a găsit cuvânt corespunzător în bogata limbă a lui Voltaire –, numai eu aş putea să spun cât am suferit cu Eminescu de-a nu fi putut găsi cuvântul care să exprime adevărul. Totuşi, în afara de această chestiune de ordin cu totul artistic, doresc din tot sufletul ca scriitorii viitorului să fie poligloţi şi universali, căci asta e faţa vieţii. A fost o mândrie pentru mine să le spun francezilor, în Haiduci, că le e peste putinţă să-şi o facă o idee de duiosul înţeles al duiosului nostru cuvânt „dor”. Da, scriitorii trebuie să fie trâmbiţaşii naţiunilor în familia omenească universală. Până atunci, orice înflorire în seră naţională e condamnată la ofilire.

- Consideraţi literatura ca un studiu de lumi şi moravuri şi în slujba unui ideal oarecare, sau pur şi simplu ca un poem?
- Îngăduit îi e artei să fie şi un studiu rece, şi un poem înflăcărat, şi chiar şi numai o petrecere, căci de-aceia suntem oameni cu firi deosebite; trebuie să ne tolerăm temperamentele, chiar când nu ne plac, cu condiţia de-a nu fi nimănui funeste. Dar ceea ce a constituit veşnicia în artă, e avântul artistului spre liberarea obştească, lupta lui împotriva gâtuirii opiniilor neplăcute unei caste ori unei clase. Artei i se cere mai întâi să fie arta – asta o ştie toată lumea; ceea ce puţini ştiu, sau vor să ştie, e că arta trebuie să mai fie şi o artă-steag. Eu nu spun să i se ia dreptul huliganului de-a fi poet şi de a-şi proclama huliganismul, dar voi cere cu apriga tărie să mi se dea dreptul să cânt şi eu ceea ce mi se pare mie frumos. Şi nu cer să fie cântecul meu apărat şi susţinut cu baionete, cu otrava, ori cu ştreang, dar nici al lui să nu fie impus cu astfel de argumente; să cântăm fiecare şi să ne asculte cine o vrea. „Slobod îi să beu şi eu? Slobod îi cu banul tău!” Iată ce trebuie să ceară făţiş şi cu riscul însuşi al vieţei, toţi aceia cari se consideră artişti în vremea noastră, vremuri, de groasnica tiranie şi de sfâşieri.
Notes-ul meu, îmi dădea siguranţa că luasem lui Panait Istrati, vorbă cu vorbă, un interviu. Fără aceasta dovadă materială a unei realităti de breaslă, m-aş fi lăsat târât de impresia că am cetit una din minunatele spovedanii ale lui Adrian Zografi. E darul lui Panait Istrati să vorbească aşa cum se ştie: frumos.”

Acest interviu pe care, în 1925, ziaristul Sergiu Milorian i l-a luat lui Panait Istrati ne revelează un adevăr incontestabil. Marele nostru scriitor, de la a cărui stingere din viaţă se împlinesc, peste câteva zile, în 16 aprilie, 90 de ani, este contemporanul nostru.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro