Aman More. Repetate obsesiv, în cele mai importante momente ale acţiunii ele sunt, are dreptate Apostolis Monasterioty, strigătul în faţa sorţii, soartă care apasă peste dumnezei şi oameni. Acest prieten grec al lui Istrati, Apostolis Monasterioty, a avut rarul privilegiu de a fi prezent în subsolul prăvăliei lui Gheorghe Ionescu, de la Paris, unde-şi făcea veacul Panait, în ceasul de lumină caldă şi de dans când s-a născut Neranţula. După o masă pe cinste, stropită cu vin din belşug, Monasterioty a început să cânte un cântec de demult. Cântecul Neranţulei. În picioare, cu paharul în mână, au început să danseze. Cum dansau mamele lor, în România şi în Grecia.
„Ce cânţi, Apostolis? Ce cânţi?, şoptea Panait. Cum ai spus? Neranţula? Dac-ai ştii, dac-ai ştii? Tu îmi trezeşti în minte o întreagă viaţă.”
Şi Panait îi povesti atunci lui Apostolis anii petrecuţi la Brăila, ani când a fost fascinat de cutezătoarea Neranţula. În zilele următoare i-a aşternut pe hârtie povestea.
(desen de Aurel Manole)
Neranţula lui Panait. Lui Apostolis i s-a părut un joc. Joc al dragostei şi al mării. Joc al morţii. Pentru că Neranţula, această zeiţă a mării, a fost redată apelor Bosforului, odată cu dragostea ei ucisă. Dar ce muzică poartă în ea această odraslă a lui Istrati! Ce profundă intensitate!
„Neranţula şi Ciulinii Bărăganului sunt două din cărţile cele mai izbutite ale lui Panait Istrati” era de părere Perpessicius. Romanul Ciulinii Bărăganului a fost publicat la editura pariziană Grasset în 1928. Iar Romain Rolland îi scria lui Panait astfel: E ceva măreţ, de la un capăt la altul. Mai ales începutul epic. Cartea cea mai cu miez, cea mai desăvârşită din tot ce-ai scris. Măiestrie deplină. Operă desăvârşită. Nu-ţi pot spune cât sunt de fericit. A fost ceva frumos când ai apărut. E un lucru şi mai frumos când văd că nu numai că te menţii, dar că devii mare. Iată, în sfârşit, o carte. Aproape tot restul literaturii de azi mă dezgustă. Şi uneori mă întreb: Pierdut-am oare pofta de a citi? Nu, n-am pierdut-o. Am devorat Ciulinii dumitale. Se află în ei toată seva şi toată căldura pământului.” Romain Rolland, 21 iulie 1928.
Iată şi părerea lui Perpesicius: „O privire sumară ar putea aşeza Ciulinii Bărăganului în rândul literaturii sociale, legată de evenimentul răscoalelor din 1907. Ciulinii Bărăganului e un roman simbolic, aşa cum sunt toate cărţile lui Panait Istrati. Călătorul acesta neobosit, însetat de zări necuprinse, de libertate şi de prietenie, închide în povestea ciulinilor alungaţi de furia Crivăţului însăşi povestea sufletelor mânate în lume de puteri supranaturale, însăşi povestea vieţii lui. Citiţi paginile lirice închinate Bărăganului, cărora traducerea lui Alexandru Talex le-a păstrat întreg misterul şi farmecul aspru al singurătăţilor vaste, şi veţi admite că tot romanul, cu miraculoasa lui expediţie şi cu focul iute încins, şi tot atât de repede stins, al răscoalelor, nu e scris decât pentru ilustrarea acelui demon al peregrinărilor, simbolizat în cavalcade şi expediţia ciulinilor de pe Bărăgan.”
Să ne amintim începutul romanului Ciulinii Bărăganului de Panait Istrati:
„Când soseşte toamna, întinsele câmpii ţelinoase ale Munteniei dunărene se pun să trăiască, timp de-o lună, existenţa lor milenară. Aceasta începe chiar în ziua de sfântul Pantelimon. În ziua aceea, vântul dinspre Rusia, pe care noi îl numim Muscalul, sau Crivăţul, mătură cu suflarea lui de gheaţă nesfârşitele întinderi ; dar, cum pământul arde încă, înfierbântat ca un cuptor, Muscalul îşi cam rupe dinţii în el. N-are a face! Barza, care stă pe gânduri de mai multe zile, îşi ţinteşte ochiul roşu asupra aceluia ce-o dezmiardă în răspăr şi iat-o plecată spre ţinuturile calde, căci ei nu-i place Muscalul.
Plecarea acestei păsări respectate, puţin cam temută la ţară – ea aduce foc în plisc, dacă-i strici cuibul – plecare aşteptată, pândită de ialomiţean sau de brăilean, pune capăt aşteptării omului asupra gliei Domnului. După ce a urmărit pe barză în zborul ei, până a pierdut-o din vedere, cojanul îşi îndeasă căciula pe urechi, tuşeşte uşor, din obişnuinţă, şi, gonind câinele care i se vâră între picioare, intră în casă:
- Ia vedeţi, băieţii ăia să-nceapă să adune uscături!
La aceste cuvinte, femeia şi copiii tuşesc şi se înfioară la rândul lor, tot din obişnuinţă:
- Au plecat berzele?
- Plecat...
(desen de Mirela Sima)
Atunci, Bărăganul ia comanda.
El o face, mai întâi, lăsându-se greu, ca un om care s-ar trânti cu faţa la pământ şi n-ar mai voi nici să se scoale, nici să moară. Un uriaş! Întins de când lumea peste toate ţarinile pe care le arde soarele, între duioasa Ialomiţă şi Dunărea ursuză, Bărăganul se află cât ţine primăvara şi vara în luptă vicleană cu omul harnic, pe care nu-l iubeşte şi căruia îi refuză orice bunăstare, afară doar de aceea de-a hoinări şi de-a urla în toată voia. De-acolo vine şi vorba, cunoscută în toate ţările locuite de către români şi care se adresează aceluia ce-şi îngăduie prea multe libertăţi în public:
- Ia ascultă, mă: ce, ori te crezi aici pe Bărăgan?...
Căci Bărăganul e singuratec. Pe spatele lui, nici un copac! Şi de la un puţ la altul, ai tot timpul să mori de sete. Nici împotriva foamei nu e treaba lui să te apere. Dar, dacă eşti cumva înarmat contra acestor două nevoi ale gurii şi dacă vrei să te afli singur cu Dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan: e ţinutul pe care Creatorul l-a hărăzit Munteniei, pentru ca românul să poată visa în voie.
O pasăre care zboară între două lanţuri de munţi e ceva demn de milă. Pe Bărăgan, aceeaşi pasăre urcă, cu ea în zbor, pământul şi depărtatele lui zări. Întins pe spate, simţi cum talerul pământesc se înalţă spre zenit. E cea mai frumoasă ascensiune, ce poate s-o facă nevoiaşul lipsit de toate.
Acestei împrejurări s-o fi datorind şi faptul că locuitorul Bărăganului, ialomiţeanul, e o fiinţă oarecum tăcută. Şi cu toate că ştie să glumească şi să facă haz, când i se dă prilej, îi place şi mai mult să asculte cuviincios. E fiindcă viaţa lui e grea şi el nădăjduieşte mereu că cineva va veni poate odată să-i arate cum ar putea să muncească, mai cu folos, îndărătnicul lui Bărăgan.
Visări, gândiri, înălţare şi pântec gol, iată ce dă gravitate omului născut pe Bărăgan – această pustietate, care ascunde apa în adâncurile ei şi unde nimic nu răsare de la sine, nimic, afară de ciulini.” Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro