„În epoca dinaintea primul război mondial, perioadă în care se înscriu istoriceşte operele lui Panait Istrati, România se găsea la răspântia unor imperii muribunde: cel rus ţarist, cel austro-ungar şi cel otoman.
În acest spaţiu, al unei ţări aflate, în acea perioadă, la intersecţia imperiilor moarte, exista un amestec de culturi, de mentalităţi. Spaţiul descris de Panait Istrati era cel al unei răscruci cosmopolite. Timpul era mai mult sau mai puţin cel al unei epoci de dinaintea primului război mondial, dar exista şi un timp din străfundurile istoriei, un timp fabulos, un fel de secol al XIX-lea, surprins de Istrati în unele din romanele sale.
E vorba de un fel de univers mitizat, de un spaţiu imaginar. De pildă, la Panait Istrati există mai întâi marele fluviu Dunărea, care nu e numai o frontieră a României, el pătrunde în pământul românesc, pentru a deveni majestuos, larg, se resfiră în bălţi şi în smârcuri, devine deltă, Delta Dunării. Apoi e marea câmpie a Dunării. Mai ales în romanul Ciulinii Bărăganului, întâlnim Bărăganul. Ce este acest Bărăgan ? E marea câmpie a Dunării, care era o uriaşă stepă. Astăzi este o câmpie cultivată, dar şi un spaţiu care nu şi-a pierdut aspectele de sălbăticie. Desigur, în viziunea lui Istrati, această câmpie era şi mai sălbatică decât în realitate. Ei bine, avem de a face cu o geografie vizionară. Şi mai e apoi şi marea, aparţinând şi ea acestei geografii, să-i spunem, literară. Există deschiderea spre mare, spre mări, Marea Neagră, Mediterana, Orientul fabulos, deci o deschidere spre est, spre sud, care e marcată în opera lui Istrati.
Ceea ce e comun acestei geografii literare, acestei câmpii, acestui fluviu, acestei mări, ei bine, este tocmai întinderea pustie, un fel de spaţiu infinit în care te pierzi, unde oamenii sunt fie exaltaţi, fie striviţi, aşa cum sunt de obicei în opera lui Istrati. E multă violenţă, chiar un soi de obsesie a violenţei, a brutalităţii în textele istratiene, o brutalitate primitivă a pasiunilor. E ceea ce Panait Istrati numeşte «imposibila viaţă frenetică». Şi apoi este această realitate aspră, cea a unei civilizaţii a sărăciei. (...) Violenţa mizeriei.
Există, de asemenea, în scrisul lui Panait Istrati o anume fericire a expresiilor. Ne dăm seama că el a rămas un român care-şi gândea povestirile în româneşte. Regăsim o mulţime de expresii idiomatice în textele lui. Există cuvinte româneşti, scrise ca atare. Le regăsim foarte des. Ne putem întreba de ce nu folosea echivalenţe din limba franceză. Uneori, desigur, realitatea exprimată de asemenea cuvinte era specifică spaţiului românesc. De exemplu, pentru „mămăligă” ar fi putut alege cuvântul „polenta”, utilizat de francezi, în timp ce „mămăligă” nu era cunoscut acestora. Dar era un termen, o realitate specifică aparţinătoare spaţiului povestirii.
Alte rezolvări lingvistice asemănătoare sunt „frânar” şi „argat”, cuvinte scrise ca atare în Ciulinii Bărăganului. Sau „zgaibă”. De ce aceşti termeni româneşti, care distonează într-un text francez ? După opinia mea, i-a lăsat tocmai pentru că aceste cuvinte „sălbăticeau” textul, îi dădeau un parfum barbar, straniu, uneori chiar de neînţeles. Uneori asemenea cuvinte sunt explicate prin note de subsol, dar, cel mai adesea, cititorul francez care dă peste ele îşi bate capul întrebându-se ce poate însemna asta. Şi totuşi, în frază, aceste cuvinte sunt prinse ca într-o montură neobişnuită. Au efectul pietrelor preţioase pe care barbarii le introduc în metal, strălucesc, şi această manieră de a le pune în valoare în frază avea raţiuni esenţialmente estetice şi nu, să zicem, lingvistice.”
Nicolae Balotă (n. 26 ianuarie 1925, Cluj – 20 august 2014, Nice) a fost un eseist, critic, istoric și teoretician literar român 1999. Licențiat al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din Cluj (1947). Doctorat în literatură universală și comparată la Universitatea clujeană, sub conducerea lui Liviu Rusu, cu o teză despre literatura absurdului. Teza va fi publicată sub titlul Lupta cu absurdul (1971). Devine asistent universitar la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj (1946-1949), apoi cercetător la Filiala din Cluj a Academiei Române (1950-1954).
Prima oară este arestat în 1948, pe când era proaspăt asistent. Nicolae Balotă a fost judecat și condamnat pentru deținere și răspândire de material subversiv, descoperit în urma unei percheziții la domiciliu, care consta din cărțile de literatură, istorie, filosofie și politică din biblioteca proprie. Eliberat din închisoare în 1949, el este demis din funcția didactică de la universitate, ca fost deținut politic. Este din nou arestat în noaptea de 2 spre 3 ianuarie 1956 din cauza scrierii unui memoriu cuprinzând un rechizitoriu al încălcării libertăților democratice și religioase de către regimul comunist. Memoriul a fost elaborat de N. Balotă, împreună cu frații Matei, Ioan și Elena Boilă, nepoții lui Iuliu Maniu. Deși patru exemplare ale memoriului au fost distruse, o copie ajunge la Securitate, în urma trădării și denunțării autorilor de către un apropiat. Urmează 7 ani de detenție. Este eliberat în 1963 în schimbul unui acord de colaborare ca agent.
În perioada 1969-1971 predă cursuri de literatură universală și comparată la Universitatea din București, ca suplinitor al lui Sor. În 1979, devine profesor invitat al Universității „Ludwig-Maximilian” din München, unde predă cursuri de literatură română și comparată. Stabilit la Franța, în 1981, predă literatură comparată la Universitatea „François Rabelais” din Tours și la Universitatea din Le Mans (Franța).
Concomitent, lucrează și la Radio „Europa Liberă” unde, între altele, potrivit unor comentatori tendențioși, Securitatea i-ar fi încredințat misiunea de a interveni pe lângă Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neculai Constantin Munteanu și ceilalți, pentru a-i determina să-și atenueze discursul care să devină mai puțin critic la adresa realităților românești.
Solicită și obține în 1987 azil politic în Franța. În 1990, devine cetățean francez. În 1999, cu aniversarea vârstei de 75 de ani, este sărbătorit și i se consacră o solemnitate la Uniunea Scriitorilor.
Impresionantul Caiet albastru, o biografie spirituală şi de portrete ale contemporanilor săi, se citește ca romanul pasionant al unui destin și, parțial, ca o mărturie asupra epocii pe care a străbătut-o, una dintre cele mai complexe apărute după 1990. Revine periodic în România, susținând cursuri de literatură comparată în calitate de profesor invitat la universitățile din Cluj și București.
În 2003, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj îi conferă titlul de Doctor honoris causa. De asemenea este distins cu acest titlu de universitățile din Sibiu (2003) și Baia Mare (2006).
În Franţa a locuit pe Coasta de Azur la Nisa, unde încă din 1972 se crease biblioteca Lettres, Arts et Sciences Humaines, în care există o importantă arhivă Panait Istrati. I-a studiat documentele care i-au îmbogăţit prelegerile universitare scriitorul român de expresie franceză Panait Istrati.
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro