Mă aventurez în necunoscut. Tatonez, aprivoazez terenul. Încerc cu abilitățile mele de reporter să prind un fir..., ceva. Trec pe lângă o mulțime de tonete cu tot soiul de dulciuri, sandviciuri și băuturi apetisante. Prețul lor în forinți îmi dau fiori. Bâjbâi prin gară, care e toată un imens șantier. Se modernizează. Găsesc IBUSZ-ul. Mă uit la mulțimea de ghișee cu diferite funcții. La ce coadă să mă așez? Mă zbat într-o limbă multinațională să explic ce vreau.
Sunt îndrumată spre una din cozi, unde turiști de pretutindeni urmăresc același scop: să facă rost de banii locului. Ajung și eu la ghișeu. Schimb cecurile. 800 de forinți devin, de fapt, 792.1% e comisionul Agenției. Văd pe cineva, un polonez, schimbând zloți cu nemiluita în forinți și o face dezinvolt în văzul lumii. Așadar, nu e cum aflasem eu la București. Că ar fi interzis. Risc și eu. Împing funcționarei 500 de lei slinoși și mototoliți, scoși din nu mai știu ce tainiță.Individa îi netezește cu o mână expertă. Prudentă îmi cere pașapoartele. Al meu și al lui Dan. Studiază cele două pașapoarte, scrie ceva la o mașină care tapează electronic numărul pașapoartelor și suma pe care i-am înmânat-o. Un val de bani ungurești se revarsă asupra mea din conul abundenței casieriei IBUSZ: 1610 forinți, în bancnote de toate soiurile, inclusiv mărunțiș, binefăcător pentru mici servicii.
Mi se pare că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Îmi stăpânesc emoția. Iau banii cu demnitate, încercând să par indiferentă și țuști înapoi pe peron. Triumfătoare, îi comunic lui Dan vestea cea mare: Bărbate, suntem bogați! Vestea nu-l impresionează. De unde să știu eu, nevinovata, că 1.600 de forinți nu înseamnă mare lucru în țara lui Béla Bartók?! Are o mină opărită. De ce-ai stat atât, mă descoase. Clar. E cu capsa pusă. Mi-l imaginez cum s-a crezut el abandonat printre bagaje de o soție necredinciasă, care a fugit la unguri cu banii și pașapoartele familiei cu tot.
La zece pași de noi, un grup de tineri unguri și ruși cântă de mama focului coruri vesele, de parcă ar fi la celebrarea majoratului. Ne gândim că își sărbătoresc fie reîntâlnirea, fie despărțirea. Doar suntem în gară. Nouă încă nu ne arde de audiții muzicale, mai cu seamă că e vorba de artiști amatori.
Punem mâna pe geamantane și ne grăbim să le depunem la magazia de predare a bagajelor. Aici e coadă și trebuie să facem față unui sistem pe dos decât în orice țară civilizată. Adică atunci când îți vine rândul și dai valizele, capeți un bon cu care te duci la cassă, plătești contravaloarea serviciului, te întorci la magazie și abia atunci ți se primesc boccelele și primești cuvenita chitanță. Operație dificilă, dar încununată până la urmă de succes, cu prețul a 14 forinți dați înainte: dacă mori, să le rămână și valizele și banii. Ai naibii ungurii!
Mișcarea următoare: telefoanele. Esențială. De la București am venit înarmați cu patru numere de telefon furnizate de prieteni sus-puși. Suntem în posesia prețiosului număr de telefon al Ambasadei Române de la Budapesta și a garației ferme că acolo suntem așteptați cu flori și patul făcut într-o cameră rezervată oaspeților speciali. Cum Dan e realizator de emisiuni de Televiziune și eu de Radio, asta ne asigură ceva notorietate. Sperăm să ne fie de bun augur. Suntem într-o cabină telefonică stradală. Dan introduce fisa în telefonul. De la Ambasadă răspunde o damă cu amabilitate șleifuită în școli de diplomație.
- Tovarășul Consilier e într-o altă convorbire. Trebuie să-l așteptați.
Și noi, ce să facem..., așteptăm. Timpul trece. La 10-20 de secunde, fisele cad în telefon una după alta. Gata ni s-a terminat tot mărunțișul. Clic! A venit tonul. Nu și Consilierul.
Cugetăm ce-i de făcut. Situația e jenantă. Să nu creadă tovarășul consilier că l-a deranjat un nebun care a închis pe nepusă masă telefonul. Dau fuga la o tonetă. Iau un Citro și cer rest la 100 de forinți. Rog mult mărunțiș. Beau Citro. Retur la telefon. Îi dau banii lui Dan, care sună din nou la Ambasadă. Vă rog să mă scuzați, s-a întrerupt. Îl admir în gând: Cât e de politicos soțul meu! Spre deosebire de el, Consilierul Ambasadei, care n-are pic de diplomație. Ne comunică acru:
- Da, știam ceva de sosirea dumneavoastră. Dar acuma se vine, măi tovarășe ? Nu știați că începe week-endul? Cum să vă găsesc gazdă eu la ora asta?
Cu un sfert de gură, ne comunică sec că, dacă nu ne putem descurca singuri, să sunăm mai târziu. Hotărâm să nu mai deranjăm onor Ambasada cu meschinele noastre probleme personale. Dan e hotărât.
Totuși, ce-ar fi să sunăm și la celelalte trei numere de telefon? Mă încumet să încerc să le vorbesc eu. Poate am mai mult noroc. Nici gând! Îmi răspund doar interlocutori maghiari, cu care nu pot încropi nici cel mai dialog. Cunoștințele mele de franceză, italiană, engleză nu-mi sunt de nici un folos. Bariera lexicală e mai mult decât o barieră. E curată ghilotină. Suntem în același loc de unde am pornit, doar că am mai prăpădit niște forinți pe telefoane. Ce facem: ne lăsăm păgubași? Consiliu de familie. Concluzie rapidă, cât se poate de rezonabilă. Bani avem, trebuie să renunțăm la varianta pleașcă (a se citi cazare pe gratis) și să urmăm linia draptă pe care merg toți turiștii obișnuiți.
Revenim la IBUSZ, în căutare de cazare într-o locuință particulară. La hotel prețurile sunt prea mari pentru noi. Dan se dă mare și le vorbește într-o franceză impecabilă, convins că tot nu-l înțelege nimeni. E chemată vorbitoarea de limbă franceză a Agenției. Vai de capul francezei ei. Dacă ne străduim puțin, o înțelegem mai bine atunci când vorbește ungurește. După ce studiază fișierul cu nume și adrese ne comunică: Madarasz Victor 1, la doamna Kövesdy Ferencné. Caut adresa pe hartă. O găsesc undeva, în margine. Mai-mai să iasă din cadrul hărții. Protestez decent. Duduia îmi explică blajin că harta mea e doar cu centrul orașului, care e mult mai mare, așa că nu e cazul să fim nemulțumiți. Facem târgul. Plătim pentru două nopți de cazare( 240 de forinți). Suma ni se pare prea mare pentru o singură cameră, dar nu e chiar uriașă, e doar măricică. Suntem epuizați moralmente de atâtea emoții în premieră. Dar orizontul s-a înseninat.
Ne permitem luxul de a lua, până la gazda noastră, un taxi. Ca să nu bâjbâim prea mult după tramvai într-un oraș în care toate traseele sunt deviate de nenumăratele șantiere ale metroului aflat în construcție. Unde mai pui că avem cu noi și bagajele pe care tocmai le-am scos de la magazie. Surprinzător, incredibil chiar, taxiul este foarte ieftin. Pentru 40 de forinți, inclusiv bacșișul, mașina ne duce cu o viteză îngrozitoare prin labirintul de străzi și șantiere. Străbatem ca fulgerul artere necunoscute, pe care nu apucăm să le localizăm pe hartă. Drumul ni se pare că durează o veșnicie. Așa se întâmplă când te aventurezi pe unde nu cunoști.
Ajungem. Strada Madarasz numărul 1. Un bloculeț cu trei etaje. Coborâm din taxi și rămânem cu ciomegele pe trotuar. În maghiară bagaj=csomeg, adică ciomeg). Din nou, îl las pe Dan planton și mă încumet să intru pe scară. Stupoare. Pe toate ușile scrie Leveletek. Nu pricep cum pot locui atâtea familii Leveletek într-un singur imobil. Pe urmă mă dumiresc că inscripția se află întotdeauna deasupra unei crăpături și că, deci, acolo trebuie să scrie pe limba lor Scrisori. Aha, e clar!
Gazda noastră e o văduvă simpatică, fumătoare de mare performanță, care sporovăiește tot timpul pe ungurește, în timp ce noi o încuviințăm politicos din cap și la răstimpuri îngânăm un igen nu tocmai convingător. Ne prezintă camera. Îmbietoare. Strălucește de curățenie. Apoi acareturile: Aici e bucătăria, aici e WC-ul, dincolo e baia. Ne instructează asupra modului de folosire a încălzitorului de apă. Ne arată cum se deschide mai întâi robinetul, apoi dai maneta la stânga și apare o flacără de gaz metan. Peste o secundă, două, apa caldă începe să curgă.
Cucoana ne însoțește în camera unde să ne aducem bagajele. Se așează în fotoliu. E evident. Are chef să flecărească. Comunicarea noastră e însă imposibilă. Gazda noastră nu știe franceza. Dan face apel la vagile lui cunoștințe de germană și rusă. Eu îi sar în ajutor cu engleza mea de baltă. Nimic. Deodată îi vine ideea salvatoare. O cheamă în ajutor pe vecina ei. Cu doamna Simeoni, așa se numește noua sosită a venit în Ungaria în urmă cu 30 de ani din România, situația se îmbunătățește substanțial. E o persoană cumsecade, care ne simpatizează instantaneu. Ne dă primele relații de natură să ne orienteze prin uimitoarea metropolă, care avea să ne cucerească pe amândoi în zilele următoare. Unde mai pui că ne aduce și o farfurie plină cu bunătăți. Brânză, salam, roșii, ardei, prune dispar instantaneu pentru că noi suntem lihniți de foame.
Cât mi-aș dori să mă pot și odihni. Nu pare posibil. Trebuie să fac față unui dialog cu cele două respectabile doamne, care vor să afle totul despre România. Doamna Simeoni are nostalgia Transilvaniei, unde a copilărit. Vrea să știe cum se trăiește acolo. Care sunt prețurile? Dacă tinerii au, la noi, de lucru. Dacă avem voie să călătorim în străinătate. Sigur, le răspund. În țările socialiste. Nicidecum în Occident. Nu par să fie mirate. Presupun că beneficiază de aceleași inexplicabile interdicții. Ce simplu e să schimbi idei când ai un traducător. Aș spune chiar doi, pentru că de ceva vreme e cu noi și domnul Simeoni. Vorbește bine românește. Dan e încântat. Are și el un interlocutor. Îi spune bancuri cu Ceaușescu. Se lansează apoi într-o sporovăială voioasă despre fotbal. Atât îi trebuie vecinului Semioni. Îl invită la el să vadă la televizor un meci de fotbal. După o oră, Dan revine în cameră. Îmi spune că faimoasa lor echipă MTK Ferencvaros joacă la fel de prost ca ale noastre. Are și o veste bună. Mâine, domnul Simeoni ne va fi ghid în Budapesta.
Asta zic și eu realizare!
(va urma) Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro