Suntem într-un Opel. Claie peste grămadă, sau colac peste pupăză, bagajele, trei valize plus o sacoșă sport, de culoare neagră, și noi. Opelul gonește spre gară, condus de cumnatul Gelu, expert într-ale volanului. E șofer de taxi profesionist și i s-a făcut milă de noi și de calabalâcul nostru. Ceilalți sunt sora mea Ileana, verișoara Daniela, Dan și cu mine. Mașina mai-mai să se târâie cu burta pe caldarâm.
Gara de Nord. Despărțire scurtă la Coloane, apoi prima sută de metri pe post de hamali, eu și bunul meu soț Dan. Preagreaua povară a geamantanelor va fi singura noastră pacoste în următoarele trei săptămâni.
Peronul liniei 7. Trenul ar urma să plece peste o jumătate de oră. Exact la 20,45, cum precizează Mersul trenurilor pentru pentru toți clienții Rapidului Tracia. Asta în teorie. Dar vameșii bulgari se dovedesc a fi a fi puși serios, nu glumă, pe treabă. Scotocesc Tracia, la intrarea în România, și o fac atât de bine, încât minutele de întârziere se înmulțesc vertiginos. 40. 50. Apoi 120. Finalmente se fac trei ore și jumătate de întârziere. Toată suflarea de pe peronul 7 se resemnează. Asta e Tracia. Un tren blestemat. În fiecare zi înregistrează întârzieri record. Strângem și noi din dinți și așteptăm. Pentru ca timpul să treacă mai repede, întâmplarea regizează spectacole ad-hoc. Trei țigani de naționalitate maghiară (din Covasna ori din Harghita, cam de pe acolo) beau în neștire și se ceartă în gura mare, să se audă până la Chitila. Fiecare își caută aliați în pasagerii din jur. Oamenii se abțin să intre în horă.
Apariție dantescă. Omul cu rât de porc. Poartă o mantie lungă și un val negru îi acoperă pe trei sferturi figura. Vălul se susține pe botul nenorocitului, care iese în relief cu vreo 10 centimetri. Un ochi melancolic completează fantastica înfățișare. Pe sub val, în ascuns, omul cu rât de porc fumează. Vorbește în șoaptă cu cineva. Nu aud ce-i spune.
Însoțită de astfel de priveliști nu prea agreabile, călătoria noastră debutează greu.
Trenul e în gară. Ocupăm cușeta cu numerele 13-14. Revendic patul de jos. Îl privesc triumfătoare pe Dan. Să mai îndrăznească el să spună că cifra 13 e doar o superstiție, nicidecum numărul meu norocos. Nu mă contrazice. Ar vrea să am dreptate și numărul 13 să ne poarte noroc. Să nu ne prindă cumva vameșii cu cele 4 sticle de coniac și 11 cutii de Ness-cafe, cu multele obiecte de cristal, cu kilogramul de piper boabe , cu proviziile de mâncare. Replica celui ce mi-e soț nu e deloc încurajatoare: Doar un vameș orb și lipsit de mâini nu le-ar putea remarca. Îl încurajez senină: Ce-o fi o fi! Oricum, până la graniță avem o noapte bună înainte, deci somn ușor!
Exact la ora 0,15 roțile Traciei încep să își cânte refrenul de leagăn. Am intrat în imperiul zilei de 6 septembrie. Iată-ne turiști! Nici nu știm cum trece timpul. Abia când ajungem la graniță, începem să fim stresați. Episcopia Bihorului arborează în soare un splendid tricolor, exact în fața cochetei gări cu pridvor, românească sută la sută.
Controlul la pașapoarte e O K. Urmează Controlul vamal. Acum e-acum. Dacă ne prinde?
- Câți bani românești aveți?
Arătăm portmoneul
- 500 pentru schimb și încă 180 pentru revenirea acasă. (Aș, vorbă să fie! Avem mai mulți. Bine ascunși sub tabanul pantofilor. Nu posedăm dolari, franci ori mărci germane. Așa ceva constituie infracțiune în Republica Socialistă România).
- Băuturi aveți?
Dan le spune purul adevăr:
- Patru sticle de coniac.
Vameșul se încruntă:
- Aveți dreptul la doar o sticlă de persoană.
Intervin împăciuitoare.
- Da, dar avem dreptul și la doi litri de vin de persoană
Vameșul:
- Și unde e vinul?
Intervenția lui Dan îl lasă fără replică:
-Încearcă dumneata să cumperi vin la București, că noi n-am găsit nicăieri. E imposibil.
Gata controlul! Pe coridor trece un vameș cu o scăriță. Deșurubează plafonierele căutând cine știe ce. Rutină. Tot așa aveau să facă, jumătate de oră mai târziu, și ungurii.
Dan coboară în stație să ia un termos cu apă. Grănicerii îl iau în primire. Îi cer pașaportul. Soțul meu se conformează. Are și pașaportul meu la el. Vor să-l studieze.
- Soția dumitale, îl întreabă.
-Da, le răspunde Dan. Dar să vedeți originalul E mult peste poză!
- S-o vedem, îi cer grănicerii și Dan mă strigă. Apar în ușa vagonului. Fac frumos la apărătorii frontierei. Succes deplin. Buna noastră dispoziție e retezată scurt de un trăsnet căzut din senin. S-a rupt o roată a vagonului de dormit. Pasagerii sunt rugați să se cărăbănească la clasa a I-a, cu arme și bagaje. Proteste inutile. Asta e situația. Vagonul cu comodele locuri la orizontală trebuie scos din garnitură. Ceea ce se și întâmplă, adăugând cel puțin o oră la întârzierea înregistrată de Tracia la vama bulgară.
Moment solemn. Trecem frontiera. Undeva la jumătatea drumului dintre Episcopia Bihorului și Biharkeresztes. Declar atotștiutoare: La même Jeanette, autrement coiffée! Adică... ungurește, mă completează Dan
Pe nesimțite, dispar inscripțiile românești. Vagoanele cu CFR de pe liniile învecinate, sunt înlocuite cu multe altele pe care scrie MEV, sau cam așa ceva. Se înghesuie peste tot inscripții cu sz-uri sau zs-uri, în plus tot felul de ö-uri și ü-uri. Ce vreți, suntem în Ungaria! Cu grănicerii și vameșii ei. Pe ăștia nu-i mai interesează băutura. Totul e să ne prindă dacă facem contrabandă cu cergi și haine de piele. Nu facem! Nici cu puști și revolvere? Nici. Băgați de seamă, ne atenționează vameșul maghiar și ne dă cadou instrucțiunile de comportament ale turistului străin, pe teritoriul patriei lui Petőfi Sandor. Le citesc de 10 ori. Dan la fel. Constatăm că, orice am face, tot contravenienți vom fi, așa încât hotărâm înțelept să ne lăsăm în voia soartei.
Tracia gonește neobosită spre Budapesta, unde vom poposi cu 5 ore de întârziere. Dar ce ne pasă nouă? Nu ne așteaptă nimeni, așa încât nu ne facem probleme. Prima bere în Ungaria. Dar în tren. E bulgărească. Are 350 de ml. O plătim în lei românești. Ultima oară când îi mai putem folosi pentru a achiziționa una-alta. Ne uităm pe geam. Pustă. Lungă și monotonă. Sate banale, cu multe case de piatră. La podul peste Tisa, urmele inundațiilor de acum două luni. Multe hectare sunt încă sub apă. Căscăm gura la urmele cataclismului. Înspăimântătoare!
Altfel, afară e frumos. E soare și noi suntem într-o excelentă dispoziție. Am o singură grijă. Să nu scăpăm gara Budapesta. Îl rog pe Dan să se uite de 10 ori pe hartă, să confrunte stațiile cu realitatea văzută prin geamul compartimentului de tren. Mă liniștește. Totul coincide.
Püspökladny.
Szolnok.
Și gata. Am ajuns în inima vacanței noastre. Budapesta. Coborâm din tren. Singuri cu patru bagaje voluminoase. Străini de țară, de oraș, de limbă, într-o gară-hangar, unde toate inscripțiile și anunțurile au o semnificație care nouă ne scapă.
- Mamă! Ce ne facem? E jale!, exclamă Dan, mai în glumă, mai în serios.
(va urma)
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro