A fost odată ca niciodată, că, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti
Am găsit, nu demult, într-un vechi geamantan, un teanc de caiete de altă dată. Noi le spuneam Dictando. Mi-am recunoscut scrisul de adolescentă. În ele am descoperit ce gândeam la 17 ani. Citate din cărțile pe care le citeam cu pasiune. Întâmplări amuzante din studiourile de Radio unde dădeam glas Zânelor din poveste. Transcrierea unor emisiuni de televiziune pentru tineret, pe care le realizam pe atunci la Muzeul Tehnic din București. Și am mai găsit ceva. Mărturia bunicului meu, Ioan Pârvu, despre viața lui. V-o împărtășesc cu credința că nu trebuie să ne pierdem istoria orală, mai ales când cel ce ne-o istorisește are har de povestitor.

Sunt copil din flori. M-am născut la 16 septembrie 1900. Un nou secol a început cu mine. Mama avea 14 ani şi jumătate când mi-a dat viață. Sărmana de ea! Era servitoare în casa tatălui meu. Când aveam doi ani, părintele meu m-a recunoscut la primărie, ca fiu. Nimeni nu a avut însă habar de asta. Nici mama, cu atât mai puţin eu.

Sătenii l-au apreciat mult pe tata. Îl numeau Boh-maistăr. Se spune că era un priceput constructor de slatini, de fântâni, de băi. Avea o calitate rară. Se concentra și, cu puterea gândului, ghicea unde este firul de apă ascuns adânc în pământ. Poate mai ales de-asta oamenii îl respectau și îl îndrăgeau
S-a stins din viață când eu aveam doar trei anișori. Atunci am rămas noi, mama, surioara mea și cu mine, pe drumuri. Am trăit din ajutorul comunei. Primeam bucate de la fiecare familie din sat. Când am împlinit 6 ani, am intrat sluguliţă la vite. Cu păstoritul am dus-o bine vreo trei ani. Ce femeie amărâtă era buna mea mamă! Nu mi-o amintesc decât spetindu-se muncind. Chipul ei frumos era mereu scăldat în lacrimi. Deşi eram copil, înţelegeam ce înseamnă o gură în plus la o casă săracă. Aveam 9 ani când am hotărât să nu-i mai fiu povară. Mi-am luat inima în dinţi și m-am dus la Aron Furțea, cel despre care mama îmi spusese că i-a fost prieten răposatului meu tată. L-am rugat să mă ajute să găsesc un loc de muncă. Aron, care avea cinci copii, m-a luat pe lângă casa lui, spunându-mi :
- Unde mănâncă cinci, poţi mânca şi tu cu ei.

Femeia lui nu s-a împotrivit. A fost ca o mamă pentru mine. Țin minte cu câtă dragoste îmi cosea câte o cămăşuță. Atunci când mi-o dădea, eram tare fericit. Simţeam că pe lumea asta există cineva care are grijă de mine. O ajutam și eu cât puteam la treburile gospodăriei. Hrăneam vitele. Aveam o dragoste grozavă pentru ele. Îmi plăcea să le privesc în ochii lor mari şi blânzi şi mi se părea că sunt oameni, nu animale. Aveam 11 ani când m-am angajat în comuna Șercaia la păscut vitele. Răsplata? Mâncarea şi îmbrăcămintea, pe care mintea mea de copil sărac le preţuia din tot sufletul.

După cinci ani, am devenit luntraş pe Olt. Eram mândru să mă lupt cu apa veşnic mişcătoare. Din prima leafă mi-am cumpărat un ceas. Într-o zi, țin minte că eram pe malul Oltului și, cum mă plictiseam, am vrut să văd ce are ceasul pe dinăuntru. L-am desfăcut cu migală şi așa i-am aflat tainele. Am învățat singur ceasornicărie, iar când m-am prezentat la examen am luat și premiu. În suflet îmi lumina acum o rază de bucurie vie. Aveam o meserie!

A venit însă vremea cătăniei. La armată am fost la Contingentul 13 Călăraşi. Un caporal obişnuia să-și folosească puterea pumnului împotriva noastră, a cătanelor. Cum nedreptatea mă întărâta mai mult decât orice altceva pe lume, l-am lovit şi eu. Ca să vadă cum e. Dintr-un pumn, s-a prăvălit la pământ și s-a rănit serios la un ochi. Fapta mea era gravă. Soldații m-au îndemnat să mă fac nevăzut cât mai curând posibil. Ca să nu fiu dus la pușcărie. I-am ascultat. Noaptea am dezertat. Ore întregi am alergat pe câmp. Cum mă știam urmărit, ca să nu fiu descoperit, dintr-o curte am furat niște pantaloni și o cămașă, întinși pe o frânghie la uscat, și mi-am ascuns hainele militare în podul unei case pustii. Multă vreme doar pădurea mi-a fost prieten de nădejde. Nu am suportat însă să stau prea multă vreme ascuns. După nouă luni, m-am decis să mă predau. M-am prezentat la colonelul contingentului 13 Călărași, de unde dezertasem. Și ce să vezi? Caporalul meu își dăduse arama pe față. Furase nişte şei ofiţereşti şi era la închisoare. Așa se face că nu m-am ales cu nicio pedeapsă şi mi-am terminat ca la carte anii de cătănie.

Până în 1926 am fost angajat în zona Brașovului, ca zilier la coasă şi la secerat. În timpul liber reparam ceasuri. Clienții se numărau însă pe degete. Nu erau mulți cei ce-și permiteau luxul să-și cumpere un ceas. Luând un împrumut de la bancă, mi-am deschis un atelier de ceasornicărie la Feldioara. În fiecare zi de luni mă duceam acolo şi mă întorceam acasă sâmbăta. Dar această trambalare era costisitoare, aşa încât mi-am mutat atelierul acolo unde locuiam, la Râşnov.
Aveam 30 de ani când m-am îndrăgostit. Locuia cu familia ei numeroasă într-o casă sărăcăcioasă din Valea Cetății. O chema Ileana. Și era frumoasă coz. Am mers s-o cer de nevastă. Mama ei mi-a spus că, dacă vreau să mă însor, s-o iau pe sora ei mai mare. Așa se cade. Am plecat fără să scot un cuvânt. Simțeam doar atât, că sunt condamnat la nefericire pe viață. Mi s-a interzis s-o mai văd pe Ileana. Nu era pedeapsă mai grea pentru mine. Ce puteam face ca să-i mai pot privi, chiar și de la distanță, chipul iubit? Am hotărât eu s-o iau de nevastă pe sora ei. Teodora nu era urâtă, doar că avea pe față niște urme de la vărsatul de vânt de care suferise în copilărie. Numai că n-am avut parte de bucuria de a fi în preajma Ilenii. S-a căsătorit la rândul ei. N-am suportat s-o văd mireasă. Am plecat câteva zile din sat.

Căsătoria mea cu Teodora a fost, cum era de așteptat, un dezastru, și pentru mine și pentru ea. Am avut împreună trei copii, dar asta nu ne-a făcut să ne apropiem sufletește unul de celălalt. Nu am iubit-o. Asta e. Nu am iubit-o. Mă încăpățânam să-mi trăiesc în taină dragostea neîmplinită pentru Ileana. Teodorei nici nu-i trecea prin cap ce chin înduram eu. Se certa cu femei pe stradă, acuzându-le că îmi sunt ibovnice. De câte ori nu am vrut să-mi iau câmpii, dar nu mă înduram să plec de dragul copiilor. Într-o zi i-am spus:
- Atâta rămân cu tine, până când îmi văd copiii mari.

17 ani am stat cu ea, fără să fi fost cu adevărat soţul ei. Relaţia noastră se limita la câteva vorbe răstite schimbate zilnic.
Reușeam să evadez din trista mea viață doar când vedeam câte un film cu actori frumoși și romantici. Într-o bună zi, cineva de la Primărie a decis ca să fie închis cinematograful din sat. Se intenţiona să se facă în locul lui staule pentru tauri. N-am permis așa ceva. L-am luat eu cu chirie. Pentru a-mi distra și educa copiii. Taxele erau mari. Munceam din greu pentru ca să ţin cinematograful în funcțiune. Nu se putea altfel. Pe neștiute însă m-a acaparat dragostea pentru film. Și am trăit-o intens. Am plătit meseriași să repare sala de cinematograf. Am închiriat de la Brașov un aparat de proiecție de calitate şi toată lumea era mulţumită de filmele pe care le alegeam dintr-o listă nesfârșită, primită săptămânal de la București. Pentru că doream să le sădesc în suflet dragostea de frumos, îmi duceam copiii în fiecare sâmbătă și duminică la cinematograf.

Cel mai mult în viaţă mi-a plăcut natura. Umblam pe câmpii, prin păduri şi aduceam acasă animale rănite sau bolnave. Odată am găsit un vultur beteag. L-am luat cu mine şi l-am îngrijit până s-a făcut zdravăn. După aceea l-am lăsat slobod. Băgam în cămaşă şerpi, şopârle şi alte lighioaie, iar oamenii mă credeau nebun. Mai cu seamă pentru că mă dădeam în vânt să dorm noaptea în cimitir. Dar acolo eu mă simţeam cu adevărat liber şi fericit – era colţul meu liniştit de natură.

Mulţi ani n-am ştiut să citesc şi să scriu. Nu puteam să pătrund în lumea cărţilor, dar nici nu mă puteam mulţumi să rămân un neştiutor. Din respect pentru ştiutorii de carte, am deprins cititul odată cu copiii mei. După aceea, nu mă mai săturam să răsfoiesc paginile almanahurilor la modă în epocă.
Când erau mici, îmi plăcea ca, în fiecare seară, să inventez pentru copii mei câte o poveste. I-am crescut cu basme şi cu cântece populare româneşti. I-am învățat să gândească, inventând pentru ei ghicitori. Le-am transmis crezul meu să fie mereu mândri de ţara lor.
Când am auzit că va veni Maria Tănase la Braşov, am lăsat totul, mi-am luat copiii şi ne-am dus să-i vedem spectacolul. Pentru nimic în lume nu puteam pierde asemenea prilej. O frumusețe de femeie. Cu mare talent și neasemuite cântece de iubire pentru România noastră.

Aveam 58 de ani, când sătul de crizele ei de gelozie ale mamei copiilor mei, mi-al luat lumea în cap. S-a întâmplat când mi-a reproșat că am amante la Tohan. M-am făcut foc. I-am spus furios că plec la ele și dus am fost. Mi-am deschis un atelier de ceasornicărie în Tohanul Vechi. Cum după lucru nu aveam ce face, căci, desigur nu aveam vreo iubită cu care să-mi petrec timpul, cum presupunea mama copiilor mei, nu mă săturam să citesc. Așa se face că într-unul din în almanahurile timpului am găsit informații despre primele cercetări şi experienţe în materie de hipnoză.

Ceva îmi spunea că și eu aș putea fi în stare să ajung la asemenea rezultate, pentru a face bine oamenilor. Nu mică mi-a fost mirarea când mi-am aflat în mine această putere. Consăteni cu felurite dureri mă căutau să le alin suferința. Îi hipnotizam şi le luam cu mâna durerea de dinţi, de cap sau de ficat. A venit la mine şi un om care a vrut să-și vadă viitorul. I-am împlinit dorința. L-am hipnotizat și el a avut viziunea că va fi omorât cu sapa de bărbatul ibovnicei lui. Părea a fi într-o stare de năuceală spăimoasă. Atunci m-am speriat și eu. I-am comandat :
- Ai să uiţi, ai să uiţi numaidecât ce ți s-a arătat !
S-a liniştit, dar nu după multă vreme, lucrurile s-au petrecut chiar aşa cum le prevăzuse omul cu ochii minţii.

Atunci mi s-a dus mie faima în tot Râşnovul. Până şi poliţia mă căuta ca să-i ajut, prin hipnoză, în luminarea unor cazuri încâlcite. Îmi aduc aminte că unui vecin de-al meu i se furase o sumă mare de bani. Jandarmii nu găsiseră hoţul şi au venit la mine cu nădejdea că aş putea să pun umărul la găsirea vinovatului. Am chemat o fată din sat, care era un medium bun. Sub hipnoză, fata ne-a condus pe drumul cetăţii. Jandarmii se distrau pe seama ei, strigându-i :
- Vezi că treci un pârâu ! Ridică-ţi poalele, să nu te uzi !
Fata îşi ridica poalele, spre hazul jandarmilor. Dar, până la urmă, ne-a dus taman la locul unde s-au găsit banii îngropaţi. Am întrebat-o dacă vede şi cine i-a furat. După câteva clipe de gândire, fata a spus :
- Fiul celui păgubit.
Şi cercetările au arătat că aşa stăteau lucrurile. Din nou hipnoza se arătase a fi de folos.

Harul meu de a scruta viitorul cu ajutorul hipnozei nu l-am folosit niciodată ca să „citesc” viitorul meu şi al familiei mele. N-am avut puterea să văd nenorociri şi moarte pentru cei apropiaţi mie. M-am ferit deasemenea să scormonesc în viitorul României. Cred în destin şi m-am temut să-l aduc la lumină.
Când armatele lui Hitler işi desfăşurau marşul triumfal prin Europa, iar ţara noastră li se alăturase, saşii din Râşnov şi-au luat nasul la purtare. Deveniseră aroganţi şi ne sfidau pe noi, românii. Se credeau superiori, deh, de neam ales. Eu le-am spus :
- O să daţi şi voi de necaz.
Îmi râdeau în faţă, dar roata războiului s-a întors. Nemţii s-au prăbuşit înfrânţi, iar ruşii, noii noştri ocupanţi, au început să-i deporteze pe saşi în Transnistria. Unii dintre ei mi-au spus :
- Ei, nene Pârvule, poate că dacă te ascultam, ne-ar fi fost acum mai bine.
- Judecata de pe urmă vine uneori prea târziu, le răspundeam.

Am avut şi eu belele de pe urma comuniştilor. Îmi aduc aminte că-i luasem băiatului meu Neluţu o motocicletă. Îţi lua ochii, de frumoasă ce era. Mă trezesc într-o zi ridicat de pe stradă şi dus la poliţie. Fără să-mi spună nimic, m-au bătut la tălpi, de-am zăcut o săptămână la pat. Pe urmă mi-au zis pe şleau că voiau motocicleta pentru ei. Le-am întors-o :
- Păi, bine, nu puteaţi să-mi spuneţi de la început? V-o dădeam de bună voie!
Nu numai din cauza asta, i-am urât pe comunişti şi nu le-am făcut nici un hatâr. Tot ei mi-au confiscat cinematograful. Har Domnului că n-am avut o casă a mea, că mi-ar fi luat-o şi pe aia, aşa cum au făcut cu mulţi în România. Aveam un mic magazin unde vindeam bijuterii şi ceasuri, mica mea afacere. Mi l-au închis.

Am avut o viaţă lipsită de surprize. Până la un punct. Bătrân fiind, când m-am dus să-mi preschimb buletinul, am aflat că eu, de o viaţă Pârvu, mă numesc de fapt Cosma.
- Pe patul de moarte, tatăl dumitale te-a recunoscut, mi-au zis cei de la Starea Civilă.
De atunci, ori de câte ori mă duceam la cârciumă, comandam două şpriţuri şi ciocneam paharele între ele :
- Noroc, Pârvule!
- Noroc Cosmo!

Ce să-i faci, dacă mă nimerisem în viaţă bitang!

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro