Există opinii – printre care și a celui mai bogat om de pe planetă, Elon Musk, pînă nu va da și el faliment naibii - potrivit cărora existența noastră este posibil să fie înscrisă în traiectoria unui univers deja încheiat, în care eroii reprezintă personaje într-un joc video conceput de o civilizație avansată. Aud tîmpenia asta cu civilizația avansată de zeci de ani și sunt despre ea de zece ori mai puține dovezi decît despre Dumnezeu, care, în mintea acelorași tăuni, cu certitudine maximă nu există, dacă n-o fi o conspirație gigantică pentru a o ține ferită de ochii noștri. Ideea pare îndrăzneață dacă o faci la un asemenea nivel, chiar în cheie de tupeu, dar, ironie a descrierii, reprezintă semnul unei alte aparențe, privite în abisul unei fîntîni infinite, căci deosebirea dintre ceea ce susțin teologii clasici de mii de ani și nișa în care se complac reprezentanții vederilor moderniste rezidă în moftul unei apropieri convenționale forjate de erori lingvistice și omisiuni planificate ca o trecere în revistă a istoriei cunoașterii. Ce fel de civilizație ar fi aceea și care ar fi interesul lucrării ei, cînd energia necesară prefacerii ar fi suficientă pentru a reda inutilului rostul oricărei simulări? Asta nu înseamnă doar că, pentru noi, existența se oprește unde gîndirea nu mai poate răzbate, dar se pare că nu facem decît să ne întoarcem cuminți la Dumnezeu pe poteca neologismelor ținînd de tehnologia avansată și adeseori doar bănuită. Adevărul rămîne constant, tot ce se schimbă sunt doar formele de exprimare. Formele reflectă și amplifică în mintea subiecților deficiențele minore ale existenței. În aproximarea unor asemenea adevăruri fără restricție, la care mintea noastră este imposibil să ajungă, date fiind impedimentele care-o supun, cadrul de referință devine o caricatură. Dar nu ceva întru totul fals, pentru că îmbrățișează esența posibilă a combinațiilor pornite din tipologiile cu care ne-am obișnuit. Dacă dorim o desprindere și o nouă interpretare, e timpul să uităm. În expresie populară, să ștergem cu buretele. Cînd forța de inițiere a oricărui demers nu este depășită de rezultatul ajungerii, trecut prin suferință, demersul se dovedește o practică a futilității brusc descoperite. Ceea ce pare absurd în prezența unor atît de sofisticate forțe. La obiect, orice spațiu cuprins într-un timp limitat poate asigura cadrul unei dezvoltări în care frontierele imaginației sunt totuna cu cele ale realității. A nu distinge între ele asigură o incapacitate a discernămîntului. Din păcate, ne lovim de același element al nostalgiei, care ne va întoarce mereu și mereu în inima aceleiași intersecții, în care coliziunea axei Y cu dreapta orientată X va produce variații ale unei repetiții nesemnificative în distingeri, asemănări și comparații, lăsîndu-ne cu speranța refacerii. Ce este taina Prințului Hamlet altceva decît reluarea destinului de suferință restricționată a Prințului Oedip? Odată adîncit în amănunte, vei fi tentat să constați că diferențele sunt colosale, dar nu se vor desprinde din umbra asemănărilor, cuprinse în taxonomii filozofice - variații de reflexie ale elementelor cuprinse în inventarul general al caracteristicilor. Am observat cu îngrijorare că în absolut toate enigmele lumii preponderența majoritară este asigurată de ceva despre care socotim că lipsește – o piesă informativă, un simțămînt metafizic. Nu pare complicat, dar nu vom ști niciodată dacă lipsa aceasta se datorează unei voințe care ne domină din exterior ori din interior, dar e util de constatat că prezența unui element oarecare va atrage atenția asupra a ceea ce credem că lipsește. Ce este se întregește cu ceea ce pare că a dispărut demult. De lipsit nu lipsește nimic, altminteri adevărul nu s-ar întregi în materializarea acelei enigme. E vorba de perspectiva privirii. Liniștea unui cartier patriarhal urmărită din perspectiva istorică sau contemporană. Tencuiala năruită pe clădiri rămase în picioare în ciuda expectației de surpare. Un chip îmbrătrînit coborînd o stradelă desfundată, urmat de aceeași siluetă luînd autoritar dealul în piept. Iluzii de reprezentare repetitivă. Absența în oglindă. Te-ai aștepta să vezi ceva acolo, dar, în mod ciudat, ca să nu spun miraculos, oglinda nu reflectă cealaltă parte. Tot ce deplîngem, căutarea însuflețită sau letargică, dorul, nostalgia, înfățișarea unui ideal sunt tot atîtea forme ale pierderii de putere. Nimic nu vine fără un preț. Capacitatea de-a crea, energia de-a căuta, visul multiplicării, eternizarea momentului, nemurirea. Elemente în preajma cărora trebuie să vorbești în șoaptă, pentru că sunt fragile și simpla lor rostire le poate speria sfiosul duh pe care-l adăpostesc.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro