E un fenomen pe care-l observi fără să te forțezi privind apusul de soare. Definiție și succes: asfințitul este acea parte a zilei în care lumina se diminuează rapid, creînd un gol în sorbul căruia pătrunde echipa schimbului de noapte. Sunt două faze absolut contrastante a căror percepție se datorează slavei vizuale. Celelalte senzații nu-și modifică cu nici un chip distribuția – nu vă bateți capul. Nici apa cu focul nu propun o dinamică disruptivă atît de apocaliptică, pentru că pot conviețui în același peisaj, pot fi simultane, chiar adiacente, crescîndu-și una alteia coeficientul de spaimă. Dar nu lumina și întunericul, care-și găsesc obiectivul în slăbiciunea celeilalte, căci ele sunt, în viziunea altui plan, precum viața și moartea, cu deosebirea că frecvența unui ciclu este mai densă decît a celuilalt.
Ne încurcă o problemă capabilă să deschidă o nouă abatere a discuției: ce se întîmplă dacă închizi ochii în timpul procesului de tranzacție crepusculară? Pentru izolarea ta consimțită, nu mare lucru. Și așa timpul nopții cade, preponderent, la egalitate cu povața somnului, din moment ce lumina reprezintă mediul nostru și reușește să fie, întrucîtva, ocolit de ființa umană. Să ne alterăm privirea sub imperiul erorii și al fenomenului de trecere în zona total necunoscută a neființei?

Asta ar fi prima grămăjoară de așchii cognitive, din care nu vei încropi mare lucru. Dacă-i pe-așa: de ce scriu? Trebuie să existe o rațiune. Nu am întîlnit un singur fenomen care să nu-și găsească una dintr-un măcar anumit punct de vedere. Eternitatea înseamnă, totuși, stingere. Pentru că oricît de mult ar dura un sistem, el își va găsi pînă la urmă sfîrșitul; oricît de lung ar fi acesta, nemuritor fiind, îl vei ajunge din urmă. Ce ar deosebi entitatea post-umană de un fenomen atît de vast, încît vom admite că unul se va curma cîndva, iar celălalt, nu? Ori nu există nemurire pentru nimeni, ceea ce înseamnă că nici unui sistem nu i-ar fi interzisă, ori invers: este imposibil ca universul să piară și omul să-și continuie existența! Nu în desenul logicii cu care-am fost inventați!

Cineva îmi face semn din mulțime. O femeie tînără, deosebit de frumoasă, într-o rochie ce pare depășită de vremuri. La drept vorbind, în condițiile oferite, orice se arată depășit de vremuri, căci lumea pare a-și fi atins momentul expierii generale în cursul căreia răzbat spre noi oaze ale trecutului, certitudini ale nimicului. Îmi rezonează a fi un chip cunoscut, deși străin întrucîtva. Gestul ei e un pic riscant, deoarece nu-i cunosc intențiile. Aș vrea să cred că este o eroare matematică. Din cauza numărului imens de fețe, pe baza puternicelor sentimente purtate de mulțime sub întunecimile cerului, e ușor să asiguri o falsă identitate unei umbre cu doar cîteva trăsături de mobilitate. Senzația de pareidolie este acutizată de viteza de dispariție a luminii, care este năucitoare. Ne sprijinim vizualitatea pe exploziile tăcute ale solului, care aruncă limbi înalte de flăcări orbitoare. În clipa în care mă ridic, o recunosc pe mama mea înainte de-a mă concepe. Cum de-a știut cine sunt?

Ce întrebare îmi trece prin cap și cu ce atitudine în cîrcă! Să te miri că propria mamă te recunoaște, indiferent de circumstanță! Știu că nu mă scuză cu nimic, dar aceasta este pecetea lumii în care am fost crescut. Ca și cum normal ar fi fost ca o mamă să nu-și recunoască odrasla, suferință din suferința ei, și să treacă mai departe cu gîndul aiurea, ignorînd una dintre cele mai importante rațiuni de-a fi existat! Cum la fel de nesuferită a fost și reacția mea de-a nu schița măcar o prăbușire de compătimire când am văzut-o că rămîne în urmă! E cu putință să nu fi putut face nimic, dar măcar o strîngere de inimă să fi avut! Nu eram eu atît de înțelept încît să rămîn stană de piatră la apele lumii care trec învolburate!

Dacă ajungi la coerența că ești salvat, abia atunci calvarul tău începe, cînd milioane de semeni nu vor fi încetat să piară! Rămînerea lor în urmă te înțepenește ca o ancoră de glia blestemată. Poți face ceva pentru ei? – căci te vei întoarce! Vei fi trimis înapoi însoțit de discursul: Omule, cu cine vii tu aici pe tărîmul armoniei totale? Pe cine vrei să impresionezi că ai fost desăvîrșit și bun, calm și înțelept, cînd nimeni n-a considerat că trebuie să se ia după tine? Du-te – lumea va mai primi un răgaz – și încearcă să le salvezi sufletele! Sfințenia se desprinde greu de umbra egoismului! Omule, aceasta este calea ta, dacă vrei să fii în rînduială cu legile lumii și în virtutea relațiilor cu ce se află dincolo! Dacă de mama ta nu te-ai îngrijit, cum o vei face în privința dușmanilor tăi, pe care trebuie să-i iubești? A celor pe care i-ai disprețuit și umilit, ignorat și batjocorit? A păcătoșilor și hoților, a agramaților și vulgarilor, a… ce mai contează? Pe ei, cui îi lași? Știi ce se va întîmpla cu dînșii? Cine-i va ucide sau arunca în cine știe ce groapă soioasă? Cine le va recicla părțile bune? Nu, privește-i cum vrei, introdu-i în orice statistică, sub orice formă, ei sunt ai tăi! Ei sunt tu. Așa cum ai cunoscut Biblia și nu mai ești vrednic să dai înapoi, nici de ei nu te vei desprinde! Iar dacă intenționezi să scapi, socoate că pentru eradicarea din minte a fiecărei persoane pe care ai cunoscut-o vei pierde o parte aferentă și, în soluție ideală, cînd te vei trezi exonerat de orice responsabilitate, nu vei mai fi rămas cu nimic în cap. În ceruri va ajunge o carcasă fără glagorie, un galoș fără suflet, o liană fără inimă. Atît de importanți sunt cei din jurul tău și e atît de crucial să nu te lepezi de ei! Să nu-mi vii să-mi spui că au greșit, că ți-au făcut mai rău decît atît, că te-au detestat și că nu meritau nimic! În primul rînd, cît meritau ei nu ai de unde ști și nu vei afla decît odată întregit în cadrul judecății epilogului suprem. Consideră că nu meritau. Nu ți-ar fi venit mai ușor să-i ierți pe cei care nu ți-au făcut decît binele? Pe cei care te-au iubit și apreciat? Așa crezi că merg lucrurile? Un troc simplu și onest? Îmi dai atît, îți întorc atît! Parcă erai un om desăvîrșit sau spre asta tînjeai, am băgat de seamă, nu un simplu comerciant!

Înapoi, pînă nu vei cunoaște mînia modului just de-a gîndi în această diatribă a schimbului în natură! Căci dacă ești forțat de sus să implici binele în conduita ta, ce retribuție te aștepți să primești? V-au fost eliberate, cu sacrificiul unor amărîți, zeci de situații prielnice a vă arăta milostivi cu fapta, nu doar cu gălăgia vorbei, cînd alți nenorociți, mînați de un diavol cu față de șacal, s-au repezit asupra fraților lor! Dar unii n-ați făcut decît să vorbiți. Mai bine cădeați pe genunchi în folosul acestei ultime-ncercări!

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro