decăzut atît de mult doar pentru că am ajuns să dorm în cimitir, să caut prin gunoaie și
să vorbesc singur? Ce-ar zice tatăl meu, un respectat inginer mecanic, ori mama mea,
nepoată de junimist, ori alte rude sofisticate, de la CFR și ONT, că urmașul lor scump a
ajuns un cerșetor printre resturi menajere și cruci? N-ar considera ei, dacă nu chiar
dînșii, această realitate o coborîre inacceptabilă în ierarhia socială a acestor vremi? A
tuturor vremurilor, dacă tot am deschis discuția! Dacă le-ar mai păsa, bineînțeles!
Explicația este mai simplă. Există riscul unei schimbări climaterice bruște, cu
posibilitatea de-a mă trezi într-o dimineață cu sloiuri de gheață desprinse din natural, cu
apa ridicată pînă la tălpi, ceea ce nu pot admite în ruptul capului.
Ar trebui să mai admiți din cînd în cînd...
Put așa de tare?
Nu le-ar mai păsa, alor tăi, poți fi sigur. Ruptă din context, da, performanța ta n-ar
fi capabilă să înalțe convingeri viguroase și speranțe dătătoare de catharsis, dar, în
lumea în care-am coborît toți, ne bucurăm de avantajul că nimic nu mai este sus, nimic
nu mai este jos, cu atît mai puțin să regăsim ceva pe la mijloc. E doar o pricină de
judecată în lumina ecartamentului. Nimic nu mai este bun, nimic nu mai este rău, toate
ne-au devenit indiferente. Trăim confuz într-o materie amorfă și o moralitate imaterială.
Nu asta e grav.
Există lucruri încă și mai grave?
În cadrul serviciului nostru exista un departament fantomă de care foarte puțini,
printre care eu și Colonelul, cît și Dabija, știau cu ce se ocupă. O dată pe lună, aveam
de făcut un instructaj cu toți lucrătorii, prin ordin venit de la vîrful ierarhiei.
Cît de bun este partidul comunist și cît de înțelepți șahiștii sovietici?
Superioritatea limuzinei Volga și a ceasului Luci?
Dimpotrivă, porunca fructului oprit pe dos! Un geniu malefic de la Lubianka a
trasat o teorie a simpatiei neacceptate a lucrătorului kaghebist. Oameni cu acces la
adevăr și nu la interpretările din presa centrală. Crudul adevăr. Ceea ce-i face
periculoși. În urma unor studii îndelungate făcute pe subiecți care lucrau drept gardieni
în lagăre de reeducare ori ofițeri de miliție și serviciu secret, s-a constatat că, în timp,
prin uzura unor întîmplări cu participare comună sau simpla observare a decăderii
semenilor, cei puși să-i păzească pe dușmanii poporului începeau să manifeste o
compasiune difuză, nici măcar limpede, dar îndeajuns de pronunțată ca să alerteze
direcțiunile unităților de luptă. Generalul Grîmenko, cu doctorat în psihologie luat pe
merit, a dezvoltat un program de combatere, evitare și redresare a unor astfel de
pericole plecînd de la Sindromul Lima, care descrie exact această ocurență, dar în altă
aplicație.
O dată pe lună, prezentam filme sau rapoarte, întîmplări cu oameni de rînd din
care să reiasă cît de josnici erau, cît de nemernici și de ticăloși, pentru a inocula
lucrătorului ideea că eram puși în slujba unor principii imuabile în cadrul cărora nici să fi
vrut nu am fi putut alege. Frați care se turnau la Miliție că furaseră de la CAP, tați care-
și raportau fiii că vorbesc partidul de rău, mame care-și împingeau fetele la prostituție,
umilințele la care se supuneau singuri sute, mii, milioane de români, îngălarea lor
funciară, ignoranța veselă și obrăznicia alcoolică, înalți prelați zbătîndu-se să ajungă
ofițeri de Securitate, colaboratori intelectuali de voie zbătîndu-se să participe la tagma
publicațiilor Săptămîna și România Mare, care ne îndoctrinau împotriva maselor mai
ceva ca francezii la adresa englezilor în războiele lor seculare. Românii nu merită nimic
bun, ți se sugera, uită-te la ei! Ți-ar trece cumva prin cap să li te aliezi? Să riști plutonul
de execuție sau măcar pierderea frumoasei solde, a apartamentului cu trei camere, a
aprobării peste rînd a unei Dacia sau a unui televizor în culori, poate chiar și un frigider
Zil, plus promisiunile tehnologiei sovietice de mîine, vacanță pe Litoral, rotația în
detaliile de vînătoare a partidelor prezidențiale, cîte o excursie la ruși sau poate chiar la
polonezi sau unguri, nu mai vorbim de RDG, pentru o magmă turbată de transpirați
oligofreni?
Asta era ceea ce se numea combaterea rezistenței interioare. Eram înrăiți ca
niște cîini. De la un moment dat, constrînși și de teama denunțului anonim, lucrătorul se
scîrbea atît de tare de masa din care se trăgea încît exista riscul să iasă în stradă și să
secere cu arma păduchioși care urlau de bucurie la rînd la pîine, de exemplu, sau la un
meci de fotbal pierdut din prostie.
Doamne, în ce epocă am trăit!
Vreau să subliniez că nu consider asta o scuză pentru ofițeri. Dacă reprezentam
elita țării, trebuia să fi găsit în noi soluția rejectării, păstrarea demnității, puterea de-a
proteja ființa națională, eventual capacitatea de revoltă și de eliberare. Dar asta nu e tot!
Practica a continuat și după căderea comunismului. Eu, Colonelul, Dabija și Fănișă am
constituit un soi de grup de rezistență întru apărarea poporului și reinstaurarea imaginii
sale nedeformate. Sună ca un rahat, mai ales în gura unuia ca mine, dar nimeni n-a mai
vrut să riște...
Desigur, cînd tratezi o mulțime de oameni ca pe o turmă de vite există șanse
majore ca acea populație să se comporte ca o turmă de vite. Materializarea metaforei
de care vorbesc filozofii.
Da, exact pe Nietzsche îl aveau pe retină gloabele de la KGB cînd formalizau
strategiile distrugerii totale a propriului popor!
Așa se explică de ce sistemele comuniste au fost atît de crude, de umilitoare și
nepăsătoare la sensibilitatea cetățenilor aflați în grijă, căci această strategie mergea la
unison cu arderea pădurilor din preîntîmpinarea invadatorului.
Asta a șlefuit teroarea, adevăratul unguent al mecanismului din care am făcut
parte.
Contribuția amuzantă ține de cum ar trebui să mă privești pe mine, intelectual din
capitala culturii naționale tăvălindu-se printre morminte cu rîmele și boschetarii, făcîndu-
și nația de rîs fără ajutorul ofițerului propagandist! Ai ajuns să-ți dai dreptate că altceva
nici nu merităm? Doar cnutul, cojile de nucă, pesmetul și apa stătută...
Nici noi nu merităm altceva... Nici ca masă de manevră, nici ca nutriție și
educație. Căci cine acceptă asemenea supuși fără a interveni în ajutorul lor, în
încercarea de-a-i îndrepta, sunt la fel ca ei și nu merită nimic altceva. Dar asta nu ni se
mai spunea la instructaj. Acela era nivelul la care, probabil, participau șefii de stat.
La pachet cu feritul membrelor în fața plutonului și țopăitul printre gloanțe...
Nu mai am mult. Am intrat în ultima fază. Ți-a spus și Colonelul să pleci.
Îți imaginezi ce față ar face cei de la Ambasadă să mă vadă astfel? M-ar aresta
în fața gardului!
Te pot ajuta să fii primit. Să afle cît ești de expus riscului exterminării. Că e
necesar să părăsești țara cît mai repede...
De ce, la urma urmei? De ce eu și nu celelalte 20 de miliaone?
Pentru că tu știi! Secretele mîntuirii probabile ori imposibile ale acestui neam le
porți în suflet și nimeni altcineva! Tu ești ultimul dintre români care ar trebui să moară!
În lipsa ta, regenerarea n-ar mai fi posibilă. La noapte, Dabija va trimite o mașină după
tine. Fă asta pentru noi! Știu că nu mai aștepți nimic, că nu-ți mai pasă de nimic, că nu
mai iubești nimic, că nu mai detești nimic, dar în acest nimic de Bodhisattva care te
înconjoară ești matricea posibilei noastre refaceri!
Vorbești de parcă sunt ultimul vlăstar al unei dinastii pe cale de extincție! În
poziția în care mă aflu, vanitatea mă poate ucide. Și tot acolo ajungem!
Cum aș putea să te conving de ceea ce cred? Să scap, șanse nu mai am. Tu,
da. Colonelul e mort, în curînd vor ajunge și la Dabija, care are deja 77 de ani. Tu pînă
și copii poți să mai faci! Pe calea evoluției și a decăderii și a refacerii poporului român,
ești veriga lipsă! E rodul conjuncturii dacă vrei, dar nu contează ce-ar trebui să fie, ci ce
este. E răspunsul unei disperări amuțite. În cîțiva ani există posibilitatea ca situația să
se amelioreze. Fără tine, ar fi de pomană.
Îți dai seama cît de tare ai îngrozi un suflet dacă aceste rînduri ar cădea sub
conjunctura vizuală a cuiva?
Cinismul nu reușește să-ți mascheze disperarea, dar disperarea denotă că,
măcar teoretic, nu excluzi posibilitatea nădejdii.
**
A doua zi, Generalul a murit din cauze naturale. Dar el a refuzat să plece. Nici
Dabija n-a reușit să-l convingă.
Dragul meu, îți înțeleg blocajul: ai intrat într-o regresie psihică în jurul anilor în
care s-au derulat ultimele impresii notabile în viața noastră. Destinul cărților lui Sudinski,
dispariția lui Dorin Liviu Zaharia, plecarea lui Ioan Petru Culianu, prestațiile marilor
actori, nostalgiile culturale, rămășițele atmosferice din interbelic, atmosfera rurală din
jurul Iașului, propria tinerețe, iubiri, prietenii, încercări literare și, pe scurt, o însemnată
cantitate de rău ireversibil care încă nu avusese loc. Respect pluralitatea acestor
psihoze, dar aici e vorba de mult mai mult. Nu e destinul unui individ, oricît de merituos,
ci de soarta unei nații. Existența ta are un statut metafizic pentru România care nu mai
există.
S-o lăsăm așa cum este... Locul românilor este în România, existentă sau nu!
Mă înduioșezi! Să aud de la un om ca dumneata o lozincă întoarsă înapoi...
Chiar dacă ai avea dreptate, despre care România vorbești? Mai multă Românie
găsești în cartierele românești din Statele Unite și Canada, Paris, Londra sau Torino.
Evreii, dacă rămîneau pe loc, ar fi fost măcelăriți și rași de pe suprafața
Pămîntului. A fost necesar să plece.
Ca să-i prindă Hitler în altă înghesuială...
Da, dar după aceea au revenit!
Nu altceva ți se cere.
Asta vrei să fac și eu? Să mă duc să-mi cerșesc locul pe unde apuc, pentru a mă
întoarce apoi ca un cuceritor pe cal alb? Să venim ca să ne facă miniștri după ce-am
spălat veceuri la ticăloși cu opt clase și am debarasat farfuriile de resturi de mîncare și
vomă de bețiv? După ce ne-au umilit spaniolii și nemții pentru cîțiva galbeni la producția
de căpșuni și ciuperci? Ce națiune de învingători am mai pune pe picioare! Ai fi mîndru
de noi! Am ajuns, orice-am face, în cel mai bun caz, la nivel de revista Urzica, de satiră
și umor. Golani care simțeau nevoia de mai mult respect și-și vorbeau cu domnu’
inginer. Vicontele de Vaslui și Ducele de Hîrlău, Principesa de Rahat și Regele de Sărut
Mîna! Cînd ai coborît prea mult, nici în glumă nu te mai poți ridica. Prietene, ne-am
pierdut tragismul, nu-nțelegi?! Ceea ce-ar fi urmat să ne ucidă teatral n-a fost în stare
decît să ne perpetueze în derîdere. Asta este marea noastră distrugere! Caricaturizarea
dezastrului la Porțile Levantului, în observațiile cinice ale turiștilor cu înclinații literare și
aparate de fotografiat. Asta, abia asta se pare că este tot ce-am mai fi meritat! Dar,
mulțumesc îndoliat, nu! Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro