Cei cîțiva drepți ai nației, dintre cîți au mai rămas în activitate, sunt indignați în
fața a două dezordini agravante mergînd mînă în mînă: încercarea dezastruoasă a
omului simplu de a respinge credința în Dumnezeu, singurul în stare să le aducă măcar
ideea de alinare, și de a se acomoda fără revoltă cu ce i se întîmplă sub guvernarea
Diavolului. Un paradox, dacă acceptați ordinea și respingeți simultaneitatea.

Din mesajul nostru n-a mai rămas decît tonul. Nu că n-ar fi important, dar sună caraghios
pronunțarea unei lamentații care face țintă unei teme viscerale, frivole sau fără nici o
noimă. Tonul acesta îngrozitor de-a cere ceva ce știi că trebuie să ceri, dar nu și ce
anume. Că ți s-a făcut o nedreptate, dar să nu-ți amintești care. Că ai fost batjocorit, dar
să nu știi de cine, că ești pus să acuzi, dar să nu găsești fața celor care te-au ținut în
beznă. Nu mai e vorba de un obstacol fizic, cu o externă obiectivitate, ci de ceva care
ține de tine însuți, neputincios, nedemn, nedrept.

Ți-ai pierdut pînă și dreptul de a fi apărat? Să fi fost existența ta prevăzută cu un
impact mai mic decît al unui cîine călcat de un șofer neglijent? Al unui bețiv la care se
răstește gîngav un barman nervos? Au existat societăți care au pierit pentru păcate mai
obscure. Unde-ți sunt apărătorii, omule? Unde lucrătorii sanitari, să-ți oblojească rănile?
Unde cărăușul care să-ți ia sufletul în primire?

O lume golită de spirite umane. Nimeni nu e responsabil, pentru că, în afară de
noi, care suntem nimic, nimeni nu există. Ori, cel puțin, asta ne îndîrjim să credem că
știm. Cineva, totuși, e de vină, din moment ce întîlnim atît de numeroase nemulțumiri.
Cine? - prieteni fără credință, cum? - oameni fără de folos, de ce? - în primul rînd, dacă
n-am supărat pe nimeni, măcar pentru motivul că nu am fi avut pe cine? Un pustiu ne
înconjoară cu nepăsare. Este alegerea răspunsului nostru filozofic. Tăcerea noastră
înconjurată de tăcerea universului. N-a mai rămas de rezolvat decît ironia singurei
planete locuite. Locuite de noi și vinovata noastră tăcere asurzitoare la cer.
Un singur moment de slăbiciune și toate s-au dus naibii. Credința a devenit un
bastion al rezistenței la pedeapsă. Cedarea, în ultima clipă, ar consemna acceptarea,
damnarea, o, iad, ducerea la vale, moartea cea mare, povara atîtor secole de nesimțire,

dacă nu vor intra în grămadă răutatea, macularea și revolta, nu împotriva nedreptăților
lumești, nu la adresa celor care ne-au căsăpit și călcat în picioare, ci a rezoluției
supreme. Nici nu e bine să gîndești! Îți vei amplifica suferința fără să se bucure nimeni...
Încearcă să treci dincolo, măcar cît să vezi geana de lumină!

LXV.


A murit așa cum îl știi.
Ca profesor de istorie, sau colonel de Securitate?
În capacitate umană.
Mai precis?
L-a împins un kurd înaintea unui metrou. S-a dus instantaneu.
O moarte violentă. Acum n-am să mai cred că n-a avut ceva de plătit.
Mulți oameni o sfîrșesc printr-o moarte violentă fără a fi făcut ceva anume ca s-o
merite ca atare. Nu citi printre rînduri, mai ales cînd e vorba de un epitaf și mai ales al
fratelui tău.
De unde se știe că era kurd? Nu era un lucrător de-al vostru sau un kaghebist?
L-au arestat?
L-au prins pe o cameră de filmare a stației. Operațiunea e în curs.
Oricum nu mai contează. Am fost deja avertizat. Aș putea considera asta o
surpriză? Dacă nu ne mai putem bucura de viață nu înseamnă că n-am putea găsi niște
beneficii morții. L-am iubit mult, dar m-a dezamăgit... Și, uite, din pricina lui au murit
oameni.
El însuși, vrei să spui?
Da, oricît m-ar durea. Îl vor aduce în țară?
A și ajuns deja. Mîine va fi înmormîntat, lîngă mama ta.
Voi avea voie să particip?
Bineînțeles.
Va fi și Generalul acolo?
Generalul încă nu s-a întors din India. Și nici n-ar fi de dorit. Probabil că
urmăresc cu strășnicie să pună mîna pe el.

În India n-au metrouri... Iar tu?
Eu voi fi acolo.

LXVI.

Nu ți-am mai scris de mult, deși am avut destule să depăn. Poate că mă rușinez
în ce-am reușit să intru și n-am mai ieșit. Cînd e vorba de umbletul destinului, de ce-aș
putea fi acuzat? Că nu m-am rupt de mine însumi? Că nu mi-am trădat natura? Vine,
oare, un moment în care consideri că asta a fost pînă acum, urmează ceva complet
diferit? Știai din timpul în care încă discutam că nu ne putem rupe de firele destinului.
Știai ce va pricinui plecarea ta și nici măcar n-ai amînat-o! Lasă lucrurile să curgă de la
sine
era motto-ul existenței noastre, pentru că de fiecare dată cînd am încercat o
schimbare am avut de plătit și de pătimit.

Acest de la sine, totuși, desemnează o ecuație bizară. Destinul, chiar dacă pare
conștient de fiecare pas pe care te pune să-l faci, se arată atît de indiferent la ceea ce
ne afectează încît ai putea spune că nu-i pasă de ce crezi ori dorești. În același timp, e
ca și cum te îndeamnă să-i încalci rigoarea. N-ai voie să i te împotrivești, dar
împotrivirea este singura cale de-a ieșit din rețeaua lui neînduplecată. E un concept pe
care l-am mai întîlnit cîndva. Da, în Grădina Edenului. Pe mine nu mă mai ajută, dar nu
ratarea personală mă tulbură, ci faptul că n-am reușit să ajut pe nimeni. Destinul
popoarelor este mai rigid decît cel al indivizilor, va trebui să recunoști. Ori că este
alcătuit din toate vinișoarele care-l străbat. Atrofierea fiecărui cetățean duce la boala
generală a națiunilor și nu mai e nimic de făcut. O națiune este o convenție a limbii, a
destinului, a istoriei. Aici ne aflăm și noi: am murit fiecare înlăuntrul unui corp paralizat.
Pentru mine va fi doar inventarierea unei nuanțe temporale pînă mă voi elibera.
Natura își va urma cursul. Plăsmuirile sociale reușesc să ne amăgească pentru lungi
perioade de timp, dar știu de mult cît de singur sunt. Nici cînd te aflai printre noi, nici
cînd Ziva ori Vlădia mă căutau să-mi împărtășească iubirea lor, cînd prietenii îmi
stăteau alături, eram singur. În desișul calcifiat al destinului, fusesem blestemat cu
puterea deciziei personale. În ultima instanță, eu voi fi cel judecat, nu destinul care s-a
învrednicit de existența mea. Ce-am făcut eu specific împotriva firii preconizate,

capacitatea de-a eluda opreliștile firii altora. Linii fine de demarcație, alternînd o rețea în
care cei mai mulți se pierd fără a realiza măcar că s-au rătăcit.

Credința în cele pe care ți le dorești reprezintă o zonă gri, cu atît mai periculoasă
pentru apropiere. Există două modalități de manifestare a credinței, diferențiate de
profunzimea necesității: a) cererea bunurilor de care crezi că ai nevoie, dobîndite prin
credință și b) încercarea de identificare cu esența forței supreme, cu ceea ce este, nu
cu ceea ce-ți poate da
, potențial care s-ar putea traduce prin inițiativa de a-ți lua singur,
în caz că, după transformare, ai mai simți nevoia. Prima etapă cuprinde un test, o
capcană și o treaptă asupra căreia ai face bine să nu insiști, căci adevărata țintă este
depictată de cea de-a doua fază, în care nu-ți mai dorești nimic din sfera cerințelor
lumești, o absurditate.

De ce-ți scriu dacă știu că știi toate acestea? Repet pînă la vomă, convins că,
pînă la urmă, imprecația va lăsa dîre. Ca să-ți reamintesc că ne vom revedea cît se
poate de repede și ca să nu te îngrijorezi de ultimele clipe. Voi fi deja trecut dincolo și
rămășița vieții nu va suferi nici o contorsiune, îndoială sau regret. Tu și tot ce-ai adunat
cu tine reprezintă viitorul spre care mă îndrept. Despărțirea noastră a fost temporară,
parțială și chiar iluzorie, pentru că m-ai fi încurcat în luarea atîtor decizii dificile. Ai fost o
împlinire, nu o absență. Zilele venirii din urmă sunt la cîțiva pași. Toate vor reveni în
înflorirea luminoasă a celor ce-au fost (aici, poate, mă încurajez singur!).

M-a îngrozit pentru o clipă nemișcarea, ducînd la aparența nepăsării definitive,
prin întreruperea comunicării și încetarea iubirii. Naivități de fărîmă decapitată încă în
viață, judecata aparențelor și slăbirea credinței. Cele trei ore de întuneric s-au scurs.
Pot ei opri inevitabilul, cînd călăreții au trecut deja dincolo de lan, recoltînd grîul și
neghina? Devin patetic, ceea ce înseamnă că încă maschez o neîncredere a existenței.

Nu e totul numai dezastru fără o rază de înțelepciune. E atîta frig în jur, încît
recunosc nopți în care mă rostogolesc spre albia înghețată, la egală distanță de maluri.
Revin cu greu, încălzit de efort și-mi spun: care frig? Am auzit că un copil al libertății s-a
uscat într-o hrubă de dincolo de Copou. O voi lua în primire mîine, căci, deșertăciune a
vanității, vreau să am orașul la picioare. Orașul meu. Lia, scumpă Lia, ce visuri mi-au
mai rămas de împlinit? Da, ridicarea unui dîmb din cărțile pe care le-am scris,
aprinderea lui cu combustibil lampant, ca să mă înalț o dată cu fumul, scînteile și spiritul

emanat din sacrificiul lor, în ultima ascensiune de rămas-bun peste cele șapte coline ale
copilăriei, mormîntul senectuții, leagănul vieții de dincolo. Iar dacă nu mă vei aștepta,
sărut acum acest trunchi de copac înghețat al unei lumi în care am fost amîndoi!

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro