Din jurnalul din urmă cu cîteva zile

M-am transformat încetul cu încetul, ca să nu mă observe nimeni. Unora le ies
coarne, altora aripi, alții prind solzi sau frunze, crengi și ochi auxiliari, mîini de furat
păgubaș și picioare de fugă intrată în gestiunea milițianului, dar aceste membre se
dezvoltă la vedere, din necesitate, sub văzul semenilor, care nici nu bagă în seamă
aberația tocmai pentru că transformările sunt evidente. Ca și cum ai spune: iarba este
astăzi mai înaltă în curte decît ieri! Bă, dar ce capacitate de observanță dobîndiși! În
pîrnae? Da, pe izolator. Doar că e ceva mai înaltă, bănuiesc, da, iarba, de la un gard la
altul! Pînă o tai, moment în care intervine revelația prezentului care a decapitat trecutul
și înțelegi că iarba de azi era ieri în pămînt, iar cea de ieri iar în pămînt. Cum nu ne-am
dat seama nici cînd Ceaușescu a ajuns mai rău decît fusese, pentru că nu ne-a ascuns
o clipă de ce devine tot mai capabil. Și nu ne-am mai mirat, cum ar fi trebuit. Hei,
gunoiul ăsta, chiar dacă nu ne-a deranjat o vreme, ne cam calcă pe nervi și-ar trebui
dus la Tîrgoviște în tura de seară să i se dea o lecție! Noi, care-i speriaserăm pe
romani!

Nu toți văd la fel. Pentru unii ciumă, pentru alții glumă! La un popor care-și
plimbă flexibilitatea de la o zi de decembrie la alta, nici un criteriu nu este incompatibil
cu el însuși. Lașitatea de ieri era un alt soi de prudență, strategie, viclenie, armă a
supraviețuirii. Și, da, aveau dreptate. Dacă ridicai capul trebuia să mergi pînă la capăt,
riscînd tăierea, căci singurul pas înapoi era vînzarea. Am avut asociați care la primul
strigăt de căpitan nervos au cedat cu surplus. Iar eu am mai pierdut un prieten,
România, șansa unui cetățean, un înger intrat în metamorfoză și multiplicare de
membre.

Înaintam sau ne întorceam în loc pe o gheață subțire, deoarece, prin nebunia
noastră inconștientă, riscam să le mărim oastea colaboratorilor, a celor care ne
deveneau dușmani din nimic, dușmani care erau de acord cu gîndurile noastre, ne
admirau în străfunduri, și-ar fi dat viața pentru idealurile noastre, numai să nu-i vadă
nimeni! Ajunsesem unde ne doreau: în izolarea unei pîcle paranoice. Pe cine mai

reprezentam în afară de noi înșine? Aveau dreptate. Pe nimeni. Cu ce drept vorbeam în
numele lor? Iarăși dreptate: cu nici unul. Privește în jur!


Din jurnalul de-a doua zi

Radiografia răului prevede un fragment al naturii din firea fiecăruia. Nici unul
dintre noi nu ascunde o anomalie întreagă. Devierile sunt produsul unui efort colectiv.
Asta, probabil, se traduce prin faptul că, pentru unii, pentru cei mai mulți, viața merge
înainte (trebuia să pun în italice, dar cum să reușesc asta pe un asemenea frig?). Dacă
nemulțumirile individuale se înmulțesc pînă la nivelul masei critice și ceva se întîmplă în
sens contrar, exact ceea ce va face vecinul de lîngă noi vom imita întocmai, spre a nu fi
considerați în răspărul mersului și pentru a fi vrednici să clamăm determinarea acțiunii
care a mișcat nația. Cînd milioane de indivizi, care pînă atunci tremuraseră de frică,
paralizați să nu facă ceva interpretabil ori măcar vizibil, s-au descătușat de teamă, au
devenit revoluționari. Abia ei. Nu smintiții de pe străzi, mulți dintre ei ieșiți la cumpărături
dobîndite și spirit de aventură golănească. Cei care încă mai tremurau în apartamente,
ei sunt eroii acelor zile. Cu frica-n sîn pînă la aflarea veștii că familia tiranozaură fusese
măturată pe vecie din rîndul celor vii.

Să ne imaginăm pentru cîteva clipe ce s-ar fi întîmplat dacă, în seara zilei de 25
decembrie 1989, Televiziunea ar fi anunțat că Tribunalul Revoluționar al Poporului, sau
cum s-o mai fi numind, ar fi invalidat acuzațiile aduse la adresa cuplului celor mai iubiți
fii ai neamului și l-ar fi reconfirmat pe Nicolae Ceaușescu în fruntea Statului, a Partidului
unic, Miliției, Armatei, Securității și Cooperativelor Agricole de Producție? Ce-ar fi făcut
eroii noștri tocmai ieșiți de sub plăpumi ori devastînd deja magazine goale? Ar fi făcut
mîlc și s-ar fi retras la loc în buncărele lor mucegăite! O generație de potențiali
revoluționari ar fi fost rasă de pe suprafața patriei cît ai fi zis: Partidul, Ceaușescu și
Poporul! I-ar fi păsat cuiva? S-ar fi frămîntat occidentalii? S-ar fi preocupat rușii, care
aveau probleme de șah infernal pînă peste chipiurile lor grosolane?
Nu, viața, ca în contextul riveran, ar fi continuat să curgă (tot frig!). Omul de rînd
n-ar fi avut nici un cuvînt de spus. Mulți ar fi fost văzuți cărînd înapoi portretele
Tovarășului. Cîțiva ar fi fost ridicați în toiul dimineții, alții ar fi fost mustrați în ședinte de

partid, cîte unul fără relații ar fi primit un vot de blam, dar, de-acum știți, am fi mers
înainte. Da, o bătaie de joc, de acord, dar să nu uitați! Din păcate, formula mersului
înainte nu precizează destinația, nu limpezește voința maselor, în caz că au una.
Comuniștii înaintau în orb. Unii apreciau ce e cu putință să fie, alții luau de bună ceea
ce se vedea sau nu credeau o iotă. Ce-a fost în capul sportiv al lui Ceaușescu? O mare
confuzie fragmentată, parcă și văd. Ar fi fost mișcat să dea crezare statisticilor, ceva îl
îndoia de la mijloc, le-a promis tuturor o sută la salariu (probabil că nici o mie nu i-ar fi
mulțumit în context), dar i-ar fi executat în piață pe toți, ar fi promis supunere lui
Gorbaciov și prietenie intereselor bancare apusene, ar fi mers pe calea sigură a Coreei
de Nord, eventual pe urmele Chinei, Iranului sau Indiei, amenințînd cu arma atomică,
producția la hectar și canalul peste Dunăre.

Toate aceste opțiuni erau cunoscute părților interesate și nici una nu le aducea
vreun avantaj. Revoluția era singura posibilitate de-a îmbogăți ceva mai mulți. Din clica
rangurilor de colonei și generali, au fost deschise cariere de directori, președinți,
bancheri și formatori de opinie. O țară nu poate fi stăpînită și condusă numai cu pistolul.
Au vrut democrație, în scenă vor intra banii, manipularea, minciuna orchestrată,
amenințarea, șantajul și constrîngerea. Și abia la urmă de tot, ca ultim resort, accesul la
pistol. Brutele uciderii crude s-au transformat în finii asasini ai analiștilor nocturni ai
unităților militare televizate. Așa au ajuns la concluzia că unul ca Ioan Petru Culianu
trebuie redus la tăcere prin puterea glontelui. Cine să-l fi amenințat prin rațiunea
gîndului, cînd era cel mai inteligent dintre toți, să-l fi sufocat cu argumente culturale,
cînd ar fi căzut toți în prăpastia ignoranței înainte de-a explica cum funcționează un
simbol literar sau o structură mitică? Nici pe linie teologică n-ar fi avut vreo șansă, din
moment ce era expert în istoria religiilor la un nivel pe care nici nu-l bănuiau că există.
Adevărul e că Ioan Petru Culianu se izolase în căușul unui vîrf de munte unde n-
ar fi putut sui nimeni. Nimeni decît un vînător complet ignorant, neîntrecut în trageri de
noapte, care nici nu știa și nici nu-l interesa să afle ce este pus să facă. După atîția ani
de la comiterea crimei, un om de cultură, măcar tangențial, ar fi exprimat remușcări
pentru imensa pierdere pricinuită poporului român, țării, culturii naționale. Probabil că
asasinul este acum un individ în vîrstă, mai cunoscător decît era în 1991, indiferent cît
de greu i-a venit să progreseze. Dar cît de vită să fie un ofițer de Securitate încît să nu-și
dea seama cine au fost și ce-au reprezentat pentru noi Ioan Petru Culianu, Mihai
Eminescu, Constantin Brâncuși, Ion Luca Caragiale, George Enescu, Emil Cioran, Paul
Goma, Mircea Eliade și Eugen Ionescu? Unul care ucide istoria unei națiuni, ce fel de
om, de bestie, de imbecil care să poată dormi noaptea este? Ațipește măcar ziua?
Plînge în ziua de salariu? A dat în patima alcoolului izbăvitor? Ori este fericit cu datoria
misiunii împlinite la ordinul unui cretin cu epoleți și mai groși, cît vîna boului, crescuți
dintr-un gît scurt și o ceafă păduchioasă, care nici el n-a înțeles mare lucru din ce scria
victima, decît că transfugul expatriat, trădătorul de patrie jignise, nu se știe precis pe
cine, dacă mai conta acum, obida fusese adusă, poate partidului, poate tovarășului
Iliescu, principiilor comuniste, stăpînului kaghebiu, eventual poporului, că n-avea nimic
sfînt în el, ceva metonimic și sinecdotic, în stare să amenințe în asemenea hal echilibrul
șandramalei încît ar fi reprezentat un mare pericol dacă nu era cules de pe creangă ca
să nu se ducă dracului toți de-a berbeleacul! Și dacă s-ar fi dus? Oricum toți, pînă la
unul, trebuiau să înfunde pușcăria!

Întotdeauna vor exista ticăloși care, prin asociere, organizare, oportunism istoric
și intervenție străină, vor scăpa de pedepsele pe care le merită. Pedepsele tribunalelor
umane și ale mîniei populare. Mai sunt apoi pedepsele naturale: boli acute, accidente
groaznice, răfuieli între bande competitive, căderi de pietre. Contează și acestea. Dar
toate la un loc nu sunt nimic, nici măcar apă de ploaie, căci pînă și aceea prezintă
foloase și pospai de îndeletniciri casnice, în comparație cu judecata cea mare și mînia
extremă a lui Dumnezeu. Nu vor scăpa. Cu mîna pe inimă vă anunț, dacă n-o știați
deja! Ei o știu, din ce în ce mai supărător cu fiecare zi care-i apropie de mormintele
acestei lumi. Viața lor nenorocită va fi glontele care le va perfora creierul în veceul
mizeriei în care s-au complăcut!

Dar cu cît mai inabili vor fi semenii să le administreze pedeapsa cuvenită, cu atît
mai necruțătoare și mai originale vor fi judecata și mînia celui ce nu poate fi păcălit! Nici
cu smiorcăieli private de bărbăție ori lacrimi tardive și frîngeri de mînă. Niște ofițeri ai
unei armate de imbecili (“cea mai proastă inteligență din lume”! – cum îi potcovise Ioan
Petru Culianu într-un text ditirambic publicat în săptămînalul Lumea liberă, de la New
York) copleșiți de statura infinită constrînsă în forma trupului de Dumnezeu! Și cît ar
rămîne pe dinafara acelui trup! Mă înspăimînt numai la vedenia acelei imagini
apocaliptice...

Se spune că Dumnezeu se îndură de cine vrea și că mila Lui, în anumite cazuri,
va influența procesul judecății. Mă tem că în ceea ce-i privește nu va avea nici un
îndemn s-o facă! Iar mila se va transforma în mînie cumplită! Iar dacă este adevărat că
unii dintre noi vor fi absorbiți în El, mă voi mulțumi cu năzuința că voi fi înregimentat în
inima mîniei Lui copleșitoare...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro