precinația unor dereglări cu consomatori di cazieri!
Nu mai simțea nici o legătură trainică cu lumea. Conectorul devenise lejer, fără
obligații sau predilecția consecințelor. În sfîrșit, după atîția ani de încordare, se putea
declara liber. Numai că libertatea este un concept întortocheat. Cînd era tînăr, Mihai
Ursachi i-a spus că programul lui începea la ora cinci, cu noaptea-n cap, ca fiind cea
mai bună perioadă a zilei pentru a scrie. Nu-l punea nimeni. Pentru el, care nu se trezea
nici mort înainte de orele 10 ale dimineții, sacrificiul plin de exotism al Magistrului i se
părea manifestarea unei libertăți de care el nu se bucura. Dacă l-ar fi constrîns cineva,
n-ar mai fi considerat prilejul drept exprimarea liberului arbitru. Totul este jalnic de
relativ.
Șî n-aveț voi cu fimei ori cu muzica datî la tari!
Prietenii lui, care hoinăreau prin București printre nenumărate severități, îl
învățaseră că libertatea este o noțiune dobîndită în urma luptelor din interior. Ești cît de
liber îți dorești și reușești să admiți. Ceea ce l-a dus la constatarea nivelului următor:
mulți aleg să nu fie liberi, pentru că libertatea nu este doar un privilegiu, ci o povară sub
greutatea căreia ai șansa să te vezi strivit. Una dintre explicațiile cuviincioase ale
atracției populare a comunismului. Cu privilegiul libertății mele (care oricum a fost
suprimată pentru toți) împuternicesc autoritățile statale, cu toată pletora efectelor. De
mine depinde să-mi iau ce-mi aparține îndărăt, cînd îmi vine, în termenii mei.
Șî nici strîcăciuni dacî sî constatî, tăt cleentu’ trebă să acoperă dăn chenzină!
După evenimentele din decembrie, s-a constatat în regim de mare surpriză că
nimeni nu mai era capabil de așa ceva. Pînă și spiritele cele mai îndrăznețe, cu
neglijența cîtorva excepții, nu reușeau să se desprindă de lanțurile crescute în carnea
stăruitoarelor reflexe. Cel puțin pentru o perioadă, nimeni nu mai încerca să impună
ceva la nivelul individului și nu prea mult în cel colectiv. Mulți se comportau ca niște cîini
care-și rupseseră lanțurile, lătrînd la toți trecătorii, sărind peste gard, mușcînd la-ntîmplare,
dar știau că stăpînul trebuie să fie pe undeva prin preajmă. Una era să te
desprinzi de pe rizurile bocancilor omului și alta să fii ras de pe tălpile Necuratului.
Cî nu mai i oamini dinainti cari mai ave’ grijî!
În Iad dacă ar fi trăit, tînjind după libertățile celor din afară, odată cu prăbușirea
normei de cazan, nu s-ar fi priceput, în primul rînd, să deosebească ce-i bine de ce-i
rău. Trebuia s-o ia de la-nceput, pas cu pas, dar nu înainte de-a fi trecut din nou prin
proba interzicerii lesne de-ncălcat. Răul este un proces ireversibil: în timp real, nu poate
fi reparat. Mersul pe stradă, care atît de nesofisticat pare multora, pune probleme,
pentru că nu mai înaintezi pieziș ca pe vremuri, cînd numai obstacole era de așteptat
să-ți răsară în cale, ci cu impetuozitatea omului eliberat din sclavie, gata să recupereze
atîta timp pierdut și emotivitate suprimată, ignorînd că nu este singur pe lume, oricîtă
izolare constată că-l înconjoară, riscînd coliziuni dintre cele mai netrebnice.
Da’ să știț c-avem, totuș, șorici! Nu mari șî nici așă di mulț, da’ tăt deranjazî la ros
pi timpu’ nocturnației. În compinsare, veț fi lăsat la dreptu’ de-a veni cu mîțî, dacî vă
doriț, numa’ sî știi cîcarea la nesip!
Înainte nu trebuia să ții seamă de problema asta și avem deja un moment de
comparație defavorabil celor abia sosite. Am auzit de existența unora care, pentru a
reînvăța mersul, umblau cu pietre în buzunarele de la haină, de teama de-a nu se ridica
de la sol, ceea ce le tempera sporul. Trebuia să fii alături de ei, să-i spijini, să le vorbești
cu calm, să le îndrepți pașii, să-i ajuți să țină spatele drept și privirea înainte, să învețe
cum să-și ocolească semenii, la fel de stîngaci ca și ei. Cel mai mare dușman al
progresului deveniseră gurile de canal, căci alți oameni, osteniți de crunta sărăcie, le
furau capacele pentru o rapidă reparație - doi lei kilogramul. Nici prea sus nu trebuia să
ții fruntea!
Apăi mata vrai sî ti bagi aici or cumpănești la șovăialî? C-oi găsî pi altu’!
De cîte miracole observaseră că s-au abătut peste ei, exista tendința printre unii
ca să nu-și îngroape morții, în speranța că va veni cineva de la partid să-i readucă la
viață. Sau de la ajutoare. De-acum eram pe linie cu occidentalii și ce ne-a lipsit vom
avea din abundență. Uneori în ideea că era necesară o exagerare pentru a evalua
limitele noilor posibilități.
Sî pari cî vom ave problemi șî dicepțîi!
A preferat să renunțe la chirie ca să-și facă un culcuș călduros sub Podul de
Lemn în vale de Palat, sub soarele libertății și vîntul voinței personale. Nimic nu putea
întrece neatîrnarea de sub un pod al statului, unde nu trebuia să plătești nici lumina, nici
apa, nici întreținerea. Un adevărat chilipir.
Voi închiria cămăruța de la mansardă, ca să am unde să-mi țin lucrurile.
Apăi așă mai vorghim de-acasî!
Știa că ceva trebuia să se schimbe decisiv în viața lui și mai știa că încercînd să
cîrpească un petic sau altul n-ar fi ajutat la nimic. Dimpotrivă, l-ar fi priponit în cercurile
de pe fundul Bahluiului. Nu o burtă îndestulată sau ficat funcționînd perfect, inima
pompînd sînge cu regularitate și creierul mîngîind idei ca pe niște oi cuminți în staul,
oxigenul depunîndu-se cuviincios în alveolele pulmonare, ci pale de vînt rece izbindu-l
în față și noțiuni răzvrătite năvălind în zona țesuturilor apoase ale rinichilor, febră
încinsă cu bidineaua infecției pe frunte și pe piept, încheieturi pocnind de durere și
senzație de vomă permanentă cu țipete aruncate printre dinți și temerea că va fi
imobilizat cu forța în orice clipă, înșfăcat, legat cu frînghii și dus cu dubița spre o celulă
rece și umedă din afara orașului, mai puțin confortabilă decît culcușul lui de sub hoitul
asfaltat al Podului de Lemn și cu mult mai puțină manevrabilitate, unde cîndva se-
ntindea unul dintre cartierele copilăriei, parte a Olimpului dispărut.
**
Se amuză la discrepanța uriașă dintre aparențe și posibilități, ironie și
convingere: dacă Dabija ar mai fi fost în localitate, ar fi apelat la influența lui pentru a
solicita implementarea unei bande rulante la cantina studențească din complexul
studențesc Tudor Vladimirescu, după modelul din Grozăveștii anilor ’70, ca să aibă un
loc unde să ia masa în fiecare zi fără a fi necesară supunerea la plată ori răspunsul
corvezilor. În amintirea și cu numele lui Cezar Mititelu în ochi, filozof minor și repetitiv
din Neamț. Poate aceasta e soluția ecuației în care orice-ai face va fi convertit în rău –
facerea nimicului va fi parte a binelui. A fi parazit social echivala în mintea unora cu
diminuarea de putere și mînă de lucru a armatei Diavolului. Comuniștii erau atît de
proști încît te băgau în pușcărie pentru asta. Cum au făcut și cu Mititelu.
O lipsă de sens care și pe ei trebuia să-i fi surprins. În România socialistă nu
existau locuri de muncă, deoarece economia era, în primul rînd, falimentară și abia apoi
o aberație.
Productivitatea unui lucrător român tindea spre zero, deoarece nu numai
nepriceperea sabota eficiența, dar chiulul care emana printre toate rîndurile contractului
de muncă nu reprezenta o noțiune pe care puteai s-o nesocotești după placul inimii
(care, oricum, puțin probabil să fi existat și, cu atît mai puțin, să fi fost lăsat să se
manifeste). Pe deasupra, încarcerarea unuia care nu ținea să îngroașe rîndurile
minciunii adăuga la risipa cheltuielilor de redresare socială. În loc să-l lase în plata
Domnului la el acasă (Mititelu nici asta nu avea), partidul îl instituționaliza într-un loc în
care erau necesitate consum de cazare și hrană, instructaj și asistență medicală pentru
unul care nu contribuise la programele sociale nici măcar cu simpatia gîndului!
Un regim de-o prostii rară!
Nu te băga, bade! Mai bine zi-mi cît vrei pentru mansardă!
Două sutare pă lună!
Nu-i cam pipărat?
Are vedere la cimitir și-audiență la broaște… Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro