Există momente în care nu am chef de nimic. Nici să stau și să contemplu tavanul. Le detest. Primul refugiu care-mi trece prin cap este gîndul morții. O mare greșeală, dar nu pentru atracția ei. Prin repartiția ei universală, moartea este un fapt banal, dar intrigă prin suma de necunoscut pe care o implică. După miliarde de morți performate de oameni, încă nu știm aproape nimic despre ea. Un paradox vicios: ce rost are să meditezi la moarte cînd oricum va veni și oricît ne-am zbate mintea cunoașterea noastră va rămîne pe loc? Uneori, știința nu joacă nici un rol. Ca punct de reflectare, conceptul trebuie să fie un început, în cel mai bun caz, nu un centru de interes. Ce se află în afara ei este ceea ce contează, ca materia neagră care nu poate fi judecată decît prin efectele pe care le are asupra corpurilor din preajmă.

**

Încerc să-mi iau avînt ca în fața unui tablou inedit pe care l-am admirat de atîtea ori. Să uit pe unde am călătorit și să pretind că mă aflu acolo pentru prima oară. Să regăsesc acel fior de lume nouă, plină de promisiuni. Cînd te gîndești la promisiuni ai și reușitele proiectate în vizor.

**

O lume în care mă aflu deja de peste 30 de ani. Să privesc cu ochii lui Kafka din America sau cei ai lui Knut Hamsun făcînd foame prin New York, delirînd în prafurile lui David Foster Wallace. Zorii civilizației moderne, cu sirene de ambarcație și țipete de docheri, obloane ridicate pe scripeți gălăgioși și claxoane vesele de mașini în scrîșnet de frînă. Dar, ca orice iluzie forțată, rezultatul este mai amar decît concluzia gîndului morții, pentru că tot acolo ești adus înapoi, numai că din inima oceanului răsturnat de senzația de vomă.

**

Ce provoacă semnul deosebirii este continuitatea. Cînd ești plin de mentalitatea vieții, simți că lucrurile de azi vor fi continuate sau repetate a doua zi, la fel de bine ca și peste un an, pentru totdeauna, în imortalitate, frînturi de vise și imagini se înghesuie în sufletul tău, asigurînd o viitoare realitate a permanenței. Dar cînd viața s-a rupt, deși nu a încetat, orice răbufnire de premoniție preluată este frîntă instantaneu. Între tine cel de azi și între tine cel de mîine nu mai există continuitate. Sunteți două animale diferite, ambele nedemne de ceva mai bun.

**

O cutie cu un saxofon Selmer sub bradul de Crăciun este promisiunea că în anul care vine vei exersa, vei progresa, vei realiza noi proiecte. Chiar și cadoul unui pistol, cu care vei fi capabil să-ți aperi căminul sau să-ți zbori creierii, tot ca o promisiune se afișează. Viața nu va stagna, planuri sau urzeli se înfiripă din lucruri mici. Numai că, uneori, te trezești în dimineața de Crăciun și găsești un brad complet răpus de uscăciune, cu ornamentele sparte, cu un spațiu de nimic ocupat la poalele lui. Nu e acesta, în felul său, un semn clar al sfîrșitului? Pentru un mai bine necunoscut, pentru un mai rău îngrijorător.

**

O lungă perioadă, cărțile au suplinit vocația călătoriei pe diferite longitudini temporale și geografice, înclusiv imaginare. De fiecare dată cînd închideai coperta peste ultima pagină, simțeai din nou hoitul putrezînd liniștit lîngă tine. Hoitul existenței tale. Discreția asta mi se arată cu exagerare și-n ziua de azi.

**

De ce este moartea învăluită în așa de mult calm? N-ar trebui să însemne zvîrcolire, luptă pentru a recăpăta poziția precedentă, semne ale remușcării? Moartea este placidă pentru că are de partea ei tot timpul din lume. Nu atît sub criteriu temporal, cît etern. Un timp care nu mai este nici măcar măsurat. Ceea ce îndepărtează orice fel de presiune fizică și stres. Nu trebuie să faci nimic pînă la un termen care expiră. Faci cînd vrei, dacă vrei, într-o perioadă mulată pe voința care te animă. Nici o constrîngere, nici o interdicție. Libertatea absolută.

**

Locul cărților citite a fost luat de locul cărților scrise. Nu te scufunzi în imaginația altora, cu care e posibil să ai puncte divergente de opinie, ci în propria plăsmuire. Fiind a ta, nu înseamnă că nu există discrepanțe între tine și ce-ți închipui că ți-ar place să parcurgi, dar e un semn clar că ai ajuns la capăt de drum, cînd, în sfîrșit, adevărul încearcă să iasă la suprafață. Măcar cît să ia o gură de oxigen.

**

Orice eșec personal consfințește o victorie a acestui monstru. Te poți lăsa păcălit o perioadă de timp, țopăi în hora circulară a unor atracții colorate de scurtă durată, îți închipui lumi pe care nu le-ai cunoscut direct, îți imaginezi amintirea unor întîmplări pe care le aproximezi cum îți vine, dacă ar fi să te analizezi cu imprudență, ai constata indubitabil că ești deja mort. Că moartea nu schimbă nimic în cursivitatea existenței. Cel mult, o trecere dintr-o încăpere în alta, o schimbare de peisaj. În ce scop? În ce scop noaptea succede zilei și lumina înlocuiește întunericul? Nu suntem obligați să le știm pe toate sau să judecăm în principiul contrastului orice cunoaștem.

**

Mi-e silă să determin concluzii certe pe seama acestui subiect, căci certitudinea pregătește, de cele mai multe ori, căderea în ridicol. Dar am de ales după placul vrerii. Să contemplu tavanul cu pete cafenii sau să scrutez ridurile vieții încrețindu-se pe zidul de la intrare. Și, alternativ, aleg după pofta inimii... Frumoasa iluzie a grandorii umane!

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro