Hoinăresc cu sufletul abandonat deznădejdii prin orașul-mortuar. Nu sunt legat de nici o clădire sau stradă anume, toate-mi sunt indiferente. O fac pentru liniștea subconștientului, în speranța că sufletul se va umple de energia uscată a florilor puse la presat. Potrivit ipotezelor medievale, Abadon ar fi fost demonul lentorii, al contemplării și lenei. Din pieptul lui răsăreau oglinzi concave în care se reflectau demonii sufletului. Morți cu chipuri bidimensionale, existențe strivite, suferințe cu contur deformat. O zi cîntată de Arghezi: niciodată toamna nu fu mai frumoasă, deși am intrat în iarnă. Țurțuri topindu-se pe streșini încet, copii trăgînd sănii împleticite la deal, iureșul coborîrii însoțită de țipete și zurgălăi. O zi care mă lasă cu nedumerirea că nu se va întoarce niciodată. De unde această certitudine?
Plimbările de odinioară erau animate de bucuria virtuală că pot vizita o seamă de cunoștințe. În orașul de-atunci, nu se punea preț pe formalitatea anunțării preventive. Îți venea să faci o vizită, o făceai fără nici un preambul. Surpriza era plăcută ambelor părți. Erai invitat la masă sau la un pahar de vin fiert, șederea se prelungea uneori pînă-n pragul nopții senine și reci sau al morții care-ți impunea desprinderea de pîntecul cald al ospitalității. În funcție de natura celor vizitați, audiam muzică rock, de jazz sau clasică, de preferință Bach sau Orff, discutam poezie sau bîrfeam prieteni, rîdeam ca proștii la orice frază și nu cedam o clipă intenției eșecului de-a ne ruina conversația. Acum, după atîția ani, cînd atîtea s-au schimbat și multe au murit, cînd nu mai intru în nici o scară de bloc sau curte înzăpezită, cînd nu mai străbat piețe și parcuri, vremurile mi se păreau creștine în inima de Infern a lumii. Creștine chiar și-n aparența ateismului difuz al celor din jur. În momentul adevărului, nu e ceea ce crezi că crezi, ci ceea ce ești. Radiografia unui suflet trecut prin canonul suferinței și-al încercării. Mintea care descifrează desenul.
Dintre toate elementele Paradisului n-a rezistat decît gerul. Mă îndrept spre atelierul mecanic, cu sufletul împovărat de goliciune. La ce i-o fi trebuit lui Monciu exilul suedez, cînd i-ar fi putut gusta beneficiile și aici? Într-un grad încă și mai devastator... Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro
XXXIV.
- Detalii
- Liviu Cangeopol
- Avatar