De unde ni se trag energiile care încă ne mai țin cînd e de așteptat să ne aflăm în pragul colapsului? Practic, din nimic sau prea puțin omenesc. Un cîntec evocator, un miros de mîncare de mult uitată, cîteva înlănțuiri de imagini cinematografice, două, trei nume de prieteni care nu mai sunt, în corelație cu elemente încă active aducînd la lumină fantome proiectate pe pereții peșterii.
Nu lumea ideală a ideilor, cum boscorodea Platon cu pertinență, ci sclipirile reverberate ale propriului trecut, ceva edulcorat. Mijlocirea mijlocirii. E în firea ființei să încerce a lăsa măcar o dîră în urmă, pe linia vieții în care s-a tîrît. Puținele elemente cu adevărat evocatoare, fără a ține de paranoia imaginarului fiecăruia, sunt dovada eșecului.
Prieteni poeți pe care nu și-i mai amintește nimeni, prozatori ale căror cărți mucegăiesc prin firide umbrite de bibliotecă, expuneri pestrițe coborîte la statutul de păreri oftalmice. Pe unde rătăcește spiritul prietenului meu Dorin Spineanu? Într-un cimitir de la marginea orașului. Voi să vă duceți să-l căutați acolo! Viu dacă ar mai fi, cine să-l depene pe Dorin cel de la 20 de ani, naiv, rebel, potrivit de onest și destul de talentat? De dragul lui, dacă acesta ar fi prețul, aș opta pentru întoarcerea timpului în acel iad presărat cu flori doar ca să mai petrec o seară cu el, la unul din prietenii adiacenți și neimportanți, azi trecuți și ei dincolo.
Am fost întrebați de multe ori cum de am rezistat acelor vremuri demente fără să ne sufocăm, fără să ne suim pe pereți, fără să ne punem ștreangul în gît? Răspunsul e limpede: în principiul acelorași motive pentru care acum am comite nebunia de a redresa ceea ce ni se părea atunci un blestem fără contrast! Cum poți împăca nostalgia iadului cu rațiunea? Ecuația cere o rezolvare emoțională ținînd de tehnica existenței fiecăruia: tinerețea noastră așa cum a fost determinată să fie trăită. Indiferent în ce condiții se dezvoltă, tainul nostru de prospețime are avantajul de-a fi prins rînd în conștiința celui care, pînă la urmă, o va pierde.
Copilăria este adesea prea departe, anii de maturitate, prea serbezi pentru a-ți mai umezi ochii, bătrînețea, deși ar trebui să încununeze lucrarea, te apropie de zidul final. În spatele lui auzi gemete de durere sau țipete de bucurie, dar, în oricare dintre situații, te desprinzi de chihlimbarul în care ai fost captiv toată viața. Îți pasă tot mai puțin de ce lași în urmă. Devii tot mai atent la ce te- așteaptă, căci intuiești că va fi de lungă durată. Dacă am ști că vom muri, cu precizie, în ziua de, la ora cutare... ora nu mai contează... Ce ajustări ne-am grăbi să îmbrățișăm în disperarea atît de puținului timp rămas? N-ar fi un bun exercițiu, chiar dacă n-ar ajuta la nimic?
Mi s-ar părea extrem de interesant să văd ce anume aș crede că mai pot drege, ce vini cu putință să aplanez, ce scuze să-mi cer și cui, ce locuri să mai vizitez, de la ce sau cine să-mi iau rămas bun. Probabil că nimic din tot ce-am face n-ar purta o reprezentare prea adecvată. Ar fi prea puțin, prea deplasat, prea jalnic. Orice încercare ar diminua din demnitatea pentru care am riscat atît. Mai mult am strica. Probabil că de aceea moartea este desemnată să ne ia prin surprindere.
Cum e cu putință să-l fi luat și pe Spineanu, cel care ajunsese un soi de campion al sinuciderilor măsluite. Nepăsarea a reprezentat, pînă la urmă, adevăratul său act de plecare prematură, făcîndu-l să lase de izbeliște zeci de întrebări care-ar fi trebuit să-l frămînte, sute de datorii în dreptul celor pe care i-a nedreptățit sau doar iritat, mii de neîmpliniri datorate limitărilor impuse de arhitectura ființei și, cele mai multe, de el însuși. Pentru aceasta, a elaborat un plan întortocheat, de clădiri literare strîmbe și bubuieli bahice, în promiscuitatea unor tîrfe care pierduseră onoarea de-a muri tinere și a unor bețivi care se complăceau în latrina mobilă desemnată ca mediu. În aceste condiții, mă simt dator, pe cît îmi stă în putință, să perpetuez imaginea lui tînără, în dauna caricaturii care ajunsese.
Tinerii care am fost sunt devorați de monștrii care cresc în noi de niciunde, se dezvoltă din răutatea zilnică și stupoarea necredinței, dînd în chircituri pe care nu le-ar recunoaște nimeni din cei care ne-au cunoscut odinioară. Un drum nemernic, degradant, care vine prea tîrziu pentru a-i pregăti evitarea sau folosul ei. Eram tineri și destul de urîți, nu exagerat de cunoscători, dar ce ofta în camera ignoranței era recuperat de impetuozitatea mersului nostru spre un zenit care nu mai sosea. Așa am și dispărut, din mers, în noroaiele unor promisiuni pe care le-am văzut căzînd la dreapta și la stînga noastră, părăsiți de prieteni, eu pe drumul Americii și Dorin pe cel al lui Bachus. Măcar el și-a regăsit, într-un tîrziu, liniștea. Eu mai am de umblat. Evocîndu-l, mă îmbăt cu febrila speranță că am șansa să-mi amintesc ori măcar să-mi imaginez unde-am greșit. Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro
Despre deriziunea de-a fi înghițit
- Detalii
- Liviu Cangeopol
- Avatar