Se spune că natura nu face nimic inutil, cu atît mai puțin cu cît teoria evoluționistă îmbrățișată de cei care neagă arta creației primordiale prevede întotdeauna un scop de îmbunătățire a exemplarului actual, al cărui ideal este perfecțiunea în virtutea adaptării. Pînă a ajunge la stagnarea finală, fenomenele decurg într-o singură direcție, controlată de legi pe care nu le înțelegem întocmai. Dar ele se află negreșit acolo, dacă nu dorim ca teoria să cadă în absurd și ridicol. Sub lumina acestei premize, care este rostul tuturor celor care nu fac sens deplin decît în cheia celor aciuiați de partea supranaturalului? Aventurile prin care trecem, bunăoară, și amintirile rămase pentru a da seamă de execuția lor.

Înțeleg că participarea mea la o petrecere organizată de colegii de clasă n-a avut decît menirea să-l formeze pe tînărul de 16 ani, să-i domolească demonii și să-i amîne războaiele. Le sunt recunoscător pentru asta. Dar acum, după jumătate de secol, la ce mai servește ecoul acelor întîmplări? Altfel versificat: dacă aș uita, cui ar aduce amnezia prejudiciu? Care este rolul filtrelor memoriei, dacă nu ajută purificării, nici pe direcția evoluției, nici pe cea a creației? Să fie acest mecanism o eroare a naturii? Excelența unei excepții? Iar dacă există mai multe excepții decît putem noi număra, ce se întîmplă cu inutilitatea improvizațiilor? Istoria a cunoscut scriitori care s-au jucat la modul foarte serios cu importanța memoriei. Borges, unul dintre ei. Speculațiile îl duceau repetat în același loc: personajul nu mai avea certitudinea că-și amintește ceva concret în dauna posibilității ca el însuși să configureze drept amintirea altuia.

Interesant! Există o cale comună pe care circulă ambele variante. Una poartă un rost, cealaltă este inexistentă, deoarece natura, după cum a fost stabilit, nu acceptă lucruri inutile. Nu pentru o perioadă consistentă. Actul memoriei nu ne-a fost permis pentru a ne aduce aminte micii pași ai evoluției la care-am fost supuși în contumacie, admițînd că există așa ceva, ci pentru a ne aminti de Dumnezeu. De unde-am plecat, din ce-am fost compuși, din ce ni s-a promis. Pentru a avea o bază de plecare în determinarea contrastului.

Deși l-am străbătut cu ochii închiși, drumul nostru n-a fost în gol. Aceasta este singura evoluție a omului: nu pe baza numărului sporit de cartilagii sau a capacității craniene, ci pe verticala scării spirituale; nu în forța brațelor, căci este ușor de imaginat amănuntul că maimuțele din care cu atîta rîvnă ne tragem aveau membre mai puternice și maxilare mai pronunțate, ci în finețea mecanismelor gîndirii în căutarea soluțiilor de supraviețuire a cărnii. Ori am cunoscut o exemplară evoluție musculară, ori ne-am îmbunătățit calitatea proiectelor intelectuale, dar nu și una, și alta. Din animalul care-am fost sau care trebuia să ajungem, cum s-a făcut de-am ajuns aici? Nu este aceasta o abatere grosolană? Dacă evoluția ar fi urcat liniar, după cum era preconizată, ar fi fost de așteptat să fi ajuns agili ca felinele, feroci ca rechinii, puternici ca anaconda și iuți ca nevăstuicile, dar n-am dobîndit nici unul dintre aceste utile atribute.

Luată la analizat, se pare că nici predilecția inteligenței nu s-a umplut de infailibilitatea pe care am fi fost îndreptățiți s-o sperăm. Nu numai că omul n-a evoluat în baza cerințelor justificate în vederea dominației corporale, dar nici pe linia demersului spiritual n-am rezolvat vreo scofală. Dacă primul rateu rămîne inexplicabil prin legile implicate în sistem, cel din urmă are șansa clarificării prin natura firii, care este contaminată prin naștere și capătă preferință în biografia fiecărui individ. Pînă la urmă, judecînd în linii generale, vom ajunge împăcați la concluzia că evoluția anatomică și spirituală a omului este, de fapt, o involuție îngrozitoare. Iar teoria evoluționistă, o mare cacealma a minții omului, care crede că le cuprinde pe toate-n înțelegerea sa și trage fîsîieli în aer fără păs.

Există două posibile căi de atac: fie omul a cunoscut o glorie pe care a pierdut-o, fie o va primi cîndva, printr-un salt calitativ care nu are nimic de-a face cu evoluția pașilor mărunți. Dar este greu de tras concluzia că aceasta va veni numai ca un cadou prin nimic meritat. Omul va trebui să se lupte cu toată pocăința de care e capabil pentru a-l obține. Dar nu din poziția de letargie în care se află. O letargie care-i pune într-o lumină nevrednică și pe oamenii de știință, și pe cei de credință. Omul se dovedește un experiment eșuat. Ar fi putut dobîndi grația și nemurirea la masa lui Dumnezeu, a ajuns să se mulțumească cu o sticlă de bere caldă, la o crîșmă duhnitoare din cartier.

Liviu Cangeopol

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro