Există zile de letargică deprimare cînd nu ți se potrivește nimic. Dintr-un soi de prudență superstițioasă, planuri cu stea în frunte nu ți-ai mai făcut de ani de zile, pentru a evita la grămadă ridicolul situațiilor nesigure. Țepene zac și amintirile, ca niște movile pufoase de păsări înghețate. Pe vremuri te primeau cu inima deschisă în cuibul lor însuflețit, gălăgios, îți înșirau cîteva povești cunoscute, te purtau o seamă de rotocoale pe deasupra orașului și-ți reveneai. Acum tot ce mai iese de sub semnul înțepenirii este ticăloșia ființelor umane, amorfă și fără chip, ce se scurge în jur ca o mîzgă lentă și neîndoielnică, sugrumînd asocieri care în alte circumstanțe te-ar fi abătut din calea slăbiciunii chiar și pentru cîteva intermitențe de lumină.

Este Ora Marelui Nimic Fără Rost, în subsolul căreia orice adiere de oftat consemnează un atac în stare să te devasteze cu repeziciunea zborului căzut spre o groapă căscată. Ești mai becisnic decît ai fost vreodată și nimic nu mai pare a-ți surîde. Nu poți ignora nici detaliile fizice care te-nconjoară: s-a lăsat un frig de să-l tai cu lampa de benzină. Un crivăț răbdător îți julește cu ghearele pielea de pe față și fundul urechii se mistuie asurzit de huruitul furtunii care se zbate-n spatele grajdului.

În timp ce înaintezi, ochii odihnesc o clipă pe suprafața unui șantier mărunt, ascuns după un deal surpat. Doi-trei oameni roiesc în jurul unei clădiri aproape gata. O clădire medie, pentru birouri, cu cîteva zeci de cripte finisate. Nu se află nimeni în interiorul ei, dar lumini galbene ard pretutindeni. Misterul la vedere cu rădăcini înfipte între blocurile din cartierul unei vieți anterioare, dacă nu fictive, în care nu se mutase, deocamdată, nimeni. Dar pînă și amintirea aceea are o aparență leșinată la pămînt. Dacă aș avea puteri depline, aș comanda ridicarea cîte unei clădiri în diferite locații, pe care aș spiona-o pe-nserat, cu un binoclu de pe cel mai apropiat deal. Probabil că în puterea lor de consolare își află energia vindicativă o boală incurabilă intrată în ultima fază. Clădirile goale pe lîngă care treci, îmbăiate în lumina inutilă a izolării lor animate – singura bucurie capabilă să-mi ostenească tristețea.

Sunt nevoit s-o iau la stînga, pe lîngă lizieră. Un șoim planează grăbit și se apleacă spre o creangă fremătînd copleșit de osteneală. M-ar fi fascinat în oricare altă parte a vieții, l-aș fi privit minute în șir. Dar nu azi. Azi ar fi o zi perfectă pentru sfîrșitul lumii, pentru că n-aș adăuga meschina mea suferință la măreția generală. Oricum nu s-ar cunoaște. Dar dacă acesta ar fi remediul, măcar temporar și fragil, de ce nu mă plimb prin cartiere încă nedate în folosință, pe baza anunțurilor de mică publicitate, unde răutatea locatarilor n-a prins mucegai în carnea sufletului nimănui? Dacă n-aș fi capabil să răspund la această întrebare, aș mai putea spera. Oricît de liniștitoare ar fi acele locuri, contrastul pe care l-ar pune în evidență imediat după încetarea peregrinării ar ridica un munte de-ntuneric pînă la cer în jurul meu, pe care nimeni și nimic nu l-ar putea ocoli, nici zgomotul copiilor jucîndu-se inconștient în spatele șanțurilor de fortificație, unde-au amplasat bateriile de artilerie și coviltirele cu hrană.

N-ar fi trebuit să ajung aici, deși o merit. Nu-mi găsesc alinare în trecut pentru că am avut grijă să mă port mizerabil cu fiecare. La ce mi-ar lumina cărarea chipul mamei, cînd am chinuit-o cu nebuniile mele? E tîrziu pentru orice remușcare. Cum am pățit și eu la rîndul cuvenit. Și ce remușcare să adun cînd îmi pare rău că m-am născut? Că am fost încercuit de oameni pe care-i disprețuiam? Profesori pe care-i țineam în fascicolul unei mari ostilități și suspiciuni? Inamicii cu care nu cădeam de acord asupra niciunui subiect, colegi la care mă uitam de sus în puținătatea morții! Timpul mi i-a luat pe toți. Și mătușile nesuferite, și colegii cu care nu-mi reciprocam prietenia, și vecinii cu care intram în conflict pe maidanele din apropiere.

Ce-aș dori acum? Să fiu înconjurat de-o curte binevoitoare? Să mi se aducă la picioare tot ce-mi poftește inima? Inima nu-și mai dorește nimic! Ultimul la masă, nu, nu la masă, ci într-un ungher de care să fugă încurcate toate privirile. Dar cum să se întîmple măcar parțial acest coșmar al redempțiunii cînd îmi trăiesc deja agonia sfîrșitului ca un monstru însingurat? Atunci fugeam eu de ei, acum rolul s-a răsturnat și fug ei de mine! De aceea nu-mi face bine nici plimbarea prin cimitir, în ciuda promisiunilor de la intrare! Treci printre ei, dar nimeni nu-ți răspunde. Umbli pe alei care-ți aduc ecoul pașilor de-atunci înapoi și-ți pare că ești pe urmele tale, propriul tău vînător. Un ecou și nimic mai mult! O ignorare fără păcat. Nu-i va pedepsi nimeni pentru atît! Zîmbind privindu-mă de sus din gropile lor amorțite. Disprețuindu-mi pașii pentru ei puși în mișcare! Cărînd un buchet de flori în ridicolul cavalerului tomnatic de care rîd babele, bețivii și copiii. Acum și morții!

Dar unde să mă duc? Încotro să-mi îngrop melancolia? Să-i caut pe cei care-au supraviețuit pentru că ticăloșia nu i-a lăsat să moară? Care sunt prea răi pentru a urca și prea perfizi pentru a mai găsi un loc în cavernele infernului? Populînd cu abuz labirinturile în care încetez să mă dezvolt, pîndindu-mă și ieșindu-mi în cale, strigînd neadevăruri despre mine și amenințîndu-mă fără să îndrăznească apropierea, auzind și ei, din puținele lor lecturi, că e mai bine să nu trezești dulăii adormiți… Sunt o umbră pentru ei în aceeași măsură în care ei sunt un zid de năluci pentru mine. Un oraș al părerilor întunecate. Cu toată pletora de întrebări nevrednice și lipsa de folos.

Ura manifestă voința și capacitatea de-a te scoate din țepușele acestei dureri viermuitoare. Ura este dovada misiunii neîmplinite care mai are nevoie de tine. Lipsită de plăcere și acord, nevoia aceasta te va ține în viață. Viața pe care o duci. Nu e un secret că nu-ți priește prea tare, dar în lipsa ei ai înceta să exiști. Te-ai stinge gîlgîind de ură… Ce drumeag îți va pregăti ostilitatea? Nu unul promițător, poți să fii sigur. Dar cum să suporți durerea de-a pieri în iubire pentru toți cei care rămîn în urmă? Între lumi există o secundă cît un tunel care le cuprinde pe amîndouă, fiecare cu eroarea ei. Indiferent ce alegi, schimbarea polilor te va trece măcar printr-un set de îndoieli. Nu ai nici o certitudine. Și toți, care cer una… nu suntem alcătuiți pentru certitudini. Și cred că ne-ar și încurca.

Adăstăm mai bine ca un crocodil cufundat în rotocoale groase de aburi, satisfăcuți de imaginație și rînjet, speriați de noi înșine, captivi în celulele minții. În limita acordată, suntem propriii noștri stăpîni, responsabili de tot ce limitele impuse din altă parte permit. Fii fiara așteptărilor de la tine, ai voie și asta, dar niciodată nu arăta exces de zel în acceptarea răului, pentru că balanța este atît de fragilă încît se poate prăbuși în orice clipă cu tine deasupra. Sunt momentele cele mai bune, căci ele poartă prin tine tăria rarefiată a puterii din exteriorul stării de mijloc. A fi bun în rău nu e rău, dar a fi bun în bine e și mai bine. Cîndva, trebuie să schimbi macazul pentru a fi bun în toate încăperile.

Liviu Cangeopol