Toată viața m-am lovit de încăpățînarea reprezentanților literari și muzicali de-a expune publicului speța orfanalității, care scotea în evidență mila pe care trebuie s-o prezentăm ca un salut onorific în anturajul acestui gen de notorietate socială. Au fost mulți autori care au întors clasa pe toate fețele, ajungînd să demonstreze reversul și să oripileze masele de cititori neinformați cu contradicții și extreme ale sociopatiei infracționale. În primul rînd, orice caz diferă de la un context la altul și nu toți orfanii sunt egali între ei, fie eminenți, fie infami, nici măcar în comunism.
Viața grea pe care sunt supuși s-o ducă este adesea recompensată fie prin adopții de catifea în familii sterile, fie printr-un talent artistic de mare vigoare: Amalia Rodrigues, Edith Piaf, Carlos Gardel, Contele de Lautréamont, Steve Jobs, Marilyn Monroe, Edgar Allan Poe, John Lennon, Ray Charles, Lev Tolstoi, Johan Sebastian Bach, John Keats, Louis Armstrong, Tolkien, Moise și Mohamed, căci trebuie să ne oprim cumva.
Ce mi-a venit să mă las purtat de aripile acestei tematici lacrimogene? După ce tatăl meu a murit, acum 12 ani, nu mi-a trecut o clipă prin cap că aș putea fi socotit membru al clubului orfanilor. Nici cînd mama mea, în urmă cu cîteva luni, s-a rătăcit spre ceruri, n-am considerat că, în sfîrșit, mă înscriu în ordinea orfelinității. Pentru a te califica, trebuie să-ți pierzi cel puțin unul dintre părinți la o vîrstă fragedă. N-a fost cazul. Pînă la urmă, toți oamenii, dacă nu mor înaintea părinților, ajung orfelini, fără nici o povară ori efort. Asta în linia normală a seducției logice. Dar existența cunoaște și alte palete de interpretare, chiar dacă înlesnite de căi excentrice. Am avut un soi de vis într-una din nopțile acestei ierni, în care se făcea că mama a fost protagonista unui accident minor de mașină.
Dar s-o luăm ușor, căci dînsa nici n-a apucat să conducă vreodată. Mă aflam în interiorul unei case ciudate, ca toate locuințele cu care ești familiarizat cumva, căci nu-ți amintești să te mai fi aflat vreodată acolo. Un arhetip călătorind din străfunduri. În stînga era o ușă prin care l-am zărit pe tata, cuprins de o stare agitativă. A înaintat, cu un fel de cană de lut întunecat în mînă, pe care o ținea cu gura-n sus, ca pe un telefon modern, în podul palmei. Uneori apreciez apatia exprimării umane în virtutea principiului cu cît mai puține cuvinte, cu atît mai multă înțelepciune pe centimetru vorbit. Fața lui nici n-avea nevoie de limbaj articulat. Era prăbușit, disperat, îndurerat dincolo de orice posibilitate de interpretare și șovăială. Îmi făcea semne să iau cana din mîna lui, să aflu și eu ce s-a întîmplat, să mă conving singur că mama a murit. Un amestec hilar, dacă vreți, căci pînă atunci îl știam jovial, iar acum nici nu mai era capabil să vorbească, plus că neînsemnata vătămare nu ar fi trebuit să fie capabilă să ducă la un asemenea deznodămînt împietrit. Nu cu implicații asupra mamei mele, măcar. Dar noțiunea destinului nu prevede un contract în baza căruia să-l tîrîi înaintea unui judecător pentru ruptură de firesc și luare prin surpriză. Ce se întîmplă se întîmplă, mai ales cînd în proces se insinuează și coeficientul de ireversibilitate, indiferent de voința participanților.
Abia după cîteva minute am devenit penibil de șocat la realizarea accentului că tatăl meu murise cu o droaie de ani înainte. Ce treabă avea el să vină să mă anunțe cît suferă fosta mea mamă, căci și ea era moartă, cînd ei fuseseră și divorțați pe deasupra? Se vede treaba nu numai că legăturile existenței sunt perpetuate dincolo de genune, dar există și derogări de repartizare: prin tot ce-a făcut, prin ateismul lui gregar, prin viața lui mai degrabă încărcată de imperfecțiuni, prin viciul țigării, care se pare că i-a pricinuit și epilogul, măcar parțial, tatăl meu a fost trimis, în sensul justiției în al cărei spirit mama mi-a fost ghid întotdeauna, dar mai ales începînd din clipa în care au început să nu se mai înțeleagă așa de bine, direct la poarta unde se va deschide Iadul, odată ce marea judecată își va fi închis audierile. Să fi riscat el pedeapsa dezertării din locul desemnat doar pentru a mă impresiona pe mine, un copil bătrîn cu care nu mai avea nimic de-a face de ani de zile? Pentru a-și vinde regretul și culoarea adevăratei alegeri cînd nici nu mai avea cum să conteze?
Întrebările au continuat să se înmulțească printr-un caraghios fenomen de sciziparitate. Să se întregească dincolo coabitările destrămate pe pămînt? Restaurarea celor risipite prin readucerea timpului îndărăt? Tocmai la ocazia unei alte nenorociri? Ceva părea scăpat de sub control, dacă faci parte din tabăra celor ce nu se-nchină haosului. Și, ca și cum atîtea zvîcniri de inimă nu fuseseră de ajuns, să mă trezesc și orfan împlinit pe deasupra. O fracțiune de secundă mi-a fost adusă înapoi, mie, cel care caută cu orice prilej împlinirea nostalgiei, cu un preț greu, ca apoi să privesc cum dispare pentru totdeauna paradisul acestui infern.
Eram orfan înainte de a mă duce la culcare. În timpul visului, în lumea concretului teluric a captivității spiritului în materie, nu s-a dezvoltat nimic. Cînd m-am trezit, m-am îngrozit, însă, de capacitatea de-a fi păgubit la infinit, din ce în ce mai abisal, chiar și cînd îți spui că pierduseși deja totul, înainte ca lumea să mă facă orfan, înainte ca părinții mei să moară, înainte ca despărțirea să-i fi mînat pe diferite cărări, nici măcar în moarte reunite. Înaintea tuturor lucrurilor și a întîmplărilor. Înainte de-a mușca din fructul care ne-a adus în acest loc.
Liviu Cangeopol
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro Viața grea pe care sunt supuși s-o ducă este adesea recompensată fie prin adopții de catifea în familii sterile, fie printr-un talent artistic de mare vigoare: Amalia Rodrigues, Edith Piaf, Carlos Gardel, Contele de Lautréamont, Steve Jobs, Marilyn Monroe, Edgar Allan Poe, John Lennon, Ray Charles, Lev Tolstoi, Johan Sebastian Bach, John Keats, Louis Armstrong, Tolkien, Moise și Mohamed, căci trebuie să ne oprim cumva.
Ce mi-a venit să mă las purtat de aripile acestei tematici lacrimogene? După ce tatăl meu a murit, acum 12 ani, nu mi-a trecut o clipă prin cap că aș putea fi socotit membru al clubului orfanilor. Nici cînd mama mea, în urmă cu cîteva luni, s-a rătăcit spre ceruri, n-am considerat că, în sfîrșit, mă înscriu în ordinea orfelinității. Pentru a te califica, trebuie să-ți pierzi cel puțin unul dintre părinți la o vîrstă fragedă. N-a fost cazul. Pînă la urmă, toți oamenii, dacă nu mor înaintea părinților, ajung orfelini, fără nici o povară ori efort. Asta în linia normală a seducției logice. Dar existența cunoaște și alte palete de interpretare, chiar dacă înlesnite de căi excentrice. Am avut un soi de vis într-una din nopțile acestei ierni, în care se făcea că mama a fost protagonista unui accident minor de mașină.
Dar s-o luăm ușor, căci dînsa nici n-a apucat să conducă vreodată. Mă aflam în interiorul unei case ciudate, ca toate locuințele cu care ești familiarizat cumva, căci nu-ți amintești să te mai fi aflat vreodată acolo. Un arhetip călătorind din străfunduri. În stînga era o ușă prin care l-am zărit pe tata, cuprins de o stare agitativă. A înaintat, cu un fel de cană de lut întunecat în mînă, pe care o ținea cu gura-n sus, ca pe un telefon modern, în podul palmei. Uneori apreciez apatia exprimării umane în virtutea principiului cu cît mai puține cuvinte, cu atît mai multă înțelepciune pe centimetru vorbit. Fața lui nici n-avea nevoie de limbaj articulat. Era prăbușit, disperat, îndurerat dincolo de orice posibilitate de interpretare și șovăială. Îmi făcea semne să iau cana din mîna lui, să aflu și eu ce s-a întîmplat, să mă conving singur că mama a murit. Un amestec hilar, dacă vreți, căci pînă atunci îl știam jovial, iar acum nici nu mai era capabil să vorbească, plus că neînsemnata vătămare nu ar fi trebuit să fie capabilă să ducă la un asemenea deznodămînt împietrit. Nu cu implicații asupra mamei mele, măcar. Dar noțiunea destinului nu prevede un contract în baza căruia să-l tîrîi înaintea unui judecător pentru ruptură de firesc și luare prin surpriză. Ce se întîmplă se întîmplă, mai ales cînd în proces se insinuează și coeficientul de ireversibilitate, indiferent de voința participanților.
Abia după cîteva minute am devenit penibil de șocat la realizarea accentului că tatăl meu murise cu o droaie de ani înainte. Ce treabă avea el să vină să mă anunțe cît suferă fosta mea mamă, căci și ea era moartă, cînd ei fuseseră și divorțați pe deasupra? Se vede treaba nu numai că legăturile existenței sunt perpetuate dincolo de genune, dar există și derogări de repartizare: prin tot ce-a făcut, prin ateismul lui gregar, prin viața lui mai degrabă încărcată de imperfecțiuni, prin viciul țigării, care se pare că i-a pricinuit și epilogul, măcar parțial, tatăl meu a fost trimis, în sensul justiției în al cărei spirit mama mi-a fost ghid întotdeauna, dar mai ales începînd din clipa în care au început să nu se mai înțeleagă așa de bine, direct la poarta unde se va deschide Iadul, odată ce marea judecată își va fi închis audierile. Să fi riscat el pedeapsa dezertării din locul desemnat doar pentru a mă impresiona pe mine, un copil bătrîn cu care nu mai avea nimic de-a face de ani de zile? Pentru a-și vinde regretul și culoarea adevăratei alegeri cînd nici nu mai avea cum să conteze?
Întrebările au continuat să se înmulțească printr-un caraghios fenomen de sciziparitate. Să se întregească dincolo coabitările destrămate pe pămînt? Restaurarea celor risipite prin readucerea timpului îndărăt? Tocmai la ocazia unei alte nenorociri? Ceva părea scăpat de sub control, dacă faci parte din tabăra celor ce nu se-nchină haosului. Și, ca și cum atîtea zvîcniri de inimă nu fuseseră de ajuns, să mă trezesc și orfan împlinit pe deasupra. O fracțiune de secundă mi-a fost adusă înapoi, mie, cel care caută cu orice prilej împlinirea nostalgiei, cu un preț greu, ca apoi să privesc cum dispare pentru totdeauna paradisul acestui infern.
Eram orfan înainte de a mă duce la culcare. În timpul visului, în lumea concretului teluric a captivității spiritului în materie, nu s-a dezvoltat nimic. Cînd m-am trezit, m-am îngrozit, însă, de capacitatea de-a fi păgubit la infinit, din ce în ce mai abisal, chiar și cînd îți spui că pierduseși deja totul, înainte ca lumea să mă facă orfan, înainte ca părinții mei să moară, înainte ca despărțirea să-i fi mînat pe diferite cărări, nici măcar în moarte reunite. Înaintea tuturor lucrurilor și a întîmplărilor. Înainte de-a mușca din fructul care ne-a adus în acest loc.
Liviu Cangeopol