După miliarde de cuvinte tîrîte în dîra unei crucificări pe care-am crezut-o salvatoare, înnegrind dealurile sfinte cu o colcăială de vietăți incoerente, după ce-am participat la războaie sîngeroase, adîncimi înghețate și pierderi de ingenuitate, după ce ne-am desfăcut în elemente cuantice și fraze îmbrăcate în retorica serioasă a mîntuirii, după ce-am cunoscut emfaza încrederii în sacrificiul celui trimis și apoi, prin extensie, al celor care ne-au precedat, după umilința acceptată cu noblețea nevăzută a martirajului latent al modestiei pe care-o știam observată în tăcere din cele mai înalte înalturi, înghițind lacrimile altora, strangulînd morbul neplăcerii și acceptînd toate neajunsurile ca jaloane ale promisiunii, veniți acum să ne spuneți că totul a fost pentru nimic? Că ni s-a năzărit uluiala unei năluciri pe urmele căreia am luat-o fără discernămînt? Că am comis fapte și am deviat destine doar de dragul unei halucinații colective iscate din nimeni nu-și mai amintește ce? Că am rătăcit sute de milioane de suflete care nici nu existau? Că am cărat o povară care nu era? Că ne-am chinuit pe marginea unui principiu pe care l-am fi putut ignora fără nici o pierdere?
Nu vă puneți problema că s-ar putea să nu aveți ce face cu miliardele de existențe apărute în orizontul ființei, umblînd dintr-un loc în altul fără să vatăme pe nimeni, ca la apus de viață să se retragă în stația terminalelor de autobuz de unde n-a mai venit să-i ridice nimeni? Să vă încurcați fără noimă cu atîtea dificultăți? Cu atîtea nemulțumiri? Cu atîtea dureri și dezamăgiri?
Și de ce? Doar ca să aveți un somn liniștit în urnele cenușii voastre barbare, alături de limacși, șobolani de criptă, gîndaci verzui și șerpi? Doar ca să nu vă fie zdruncinate bunele păreri despre știința chimiei și legile fiziologiei umane? Doar pentru a nu vă dezamăgi fostul ofițer de legătură ori cîrmaciul ateist ori maistrul care v-a pus mistria în mînă, învățătorul dîrdîind de frica arestului de noapte, decăderea fără leac a păcătosului deznădăjduit și proasta înțelegere a femeilor oropsite în miza falsei lor eliberări? Așa cum suntem, voi aveți mai multă nevoie decît noi de ceea ce ne interziceți acum, cu toată strădania noastră de-a strînge din dinți și a trece prin ultima încercare a persecuției căreia ne amanetați! Treziți-vă, voi urne ale pierzaniei eterne între pietre de pernă și așternuturi de brumă! Vremea uitării încă n-a sosit! Ar fi bine pentru comoditatea și calmul nostru plin de lașitudini, dar nu încă...
Despre un băiat dus de mînă
După firescul vremii și al locurilor, în România lui Ceaușescu am trăit într-un bloc comunist. Cu foarte puține excepții, blocurile din vremea comunismului erau tipic comuniste. Cutii de beton, uneori de cărămizi, mici cît să nu te sufoci în 24 de ore, cu minimul necesar unei vieți nenorocite care să nu te distrugă imediat (rezistența era parte a torturii). Avantajul de-a te naște și de-a trăi într-un bloc comunist era că, din lipsa termenului de contrast, nu ți se părea nimic ieșit din comun, cît nici sărăcăcios, murdar, sufocant ori umilitor. Orice alt apartament pe care-l vizitai se prezenta în perimetrul acelorași repere de arhitectură urbană de lagăr: beton, fierăraie și plastic, poate ceva cărămidă, puțină sticlă și bitum, un dormitor chinuit, eventual două, o baie mizerabilă, o bucătărie care nu afectează concordanța cu nici o ambiție și o sufragerie numită astfel pe considerente istorice, din moment ce mîncarea lipsea pompos și puținul procurat era halit în bucătărie ori pe hol, în drum spre masa din prînzitor, unde nici nu mai ajungeai. Iarna pogora un frig de simțeai cum îți îngheață sîngele în vine, ca la vîrcolaci, vara te copleșea cu o căldură care-ți topea creierul dintre urechi. Primăvara și toamna păreau pasabile, dacă te pricepeai să elimini noroiul de pe încălțăminte și premoniția nenorocirilor aduse de anotimpul care se anunța la rînd.
Aceste amănunte nu sunt adunate în aducerea unei ofrande de cinstire aduse trecutului, după cum, amăgiți de încrederea pe care o asumați în slova așternută, poate încă n-ați observat. Detaliile infernului totalitar sunt aduse în discuție pentru reliefarea celor ce se întîmplă cu alarmare în paradisul prezent. Dar, înainte de continuare, un crîmpei teoretic: unde zaci, ca să nu mori, trebuie fie să te lași acoperit de ignoranță, fie să te adaptezi, ceea ce reprezintă exact direcția aceleași apropieri. Ajungi nu să-ți placă, în caz că nu dispui de aberația deviantă a masochismului, dar măcar cît să-ți lipsească în estomparea răgazului mnemonic, o fîșie de realitate sensibilă și volatilă de care nu vei fi lipsit decît în condiții speciale. Eu n-am fost.
Mi se întîmplă, pe măsură ce înaintez în vîrstă și mă desprind de realitatea trăită cum m-am priceput, să mă las copleșit de visuri în care sunt ținut captiv în acest apartament, indiferent ce-mi închipui că vreau să fac. Pe deasupra, sunt forțat să conviețuiesc cu o serie de persoane decedate, fie tatăl meu, fie mama ori ambii la un loc, cărora li se adaugă diferite arătări de prost gust din tinerețea mea estompată. S-ar putea să ajung la concluzia că toți eroii care mi-au populat adolescența, tinerețea și premisa maturității să fi fost personaje de prost gust. Nu blamez pe nimeni că-i priveam cu ochi deformatori, acomodînd fragmente de literatură romantică după ureche. Regula face ca aceste visuri de subjugare neconsimțită să se înmulțească pe timpul nopților de toamnă, cu predilecție cele în care temperatura văzduhului prinde cotituri bruște spre înstrăinare. După cum spuneam, moartea configurează un numitor comun în inventarul vieții visate. Veți găsi aplecarea acestui paradox trecător în context normală, din moment ce natura însăși cunoaște aceeași tendință: animalele se retrag în bîrloguri, plantele își leapădă ornamentele, oamenii se pun pe băut mai rău decît în prealabil, pe motivul obținerii vinului nou, al încălzirii produse de uz, al plictiselii din țîfna neumblatului langa pe străzi primitoare.
Ceva pune stăpînire pe trecutul meu, uite o concluzie de care nu mă pot desprinde cu lejeritate. Ceva care alterează cursul celor ce-au fost cum au fost, împuțite ori măgulitoare, căci nu mai am timp de ifose pline de înalt discernămînt, care oricum, dincolo de faptul că plictisesc, nu mai ajută. Apartamentul se prezintă ca un subsol întunecat și umed, e drept că mult mai spațios, năpădit de țevi de canalizare și amenințări pe care nu le vezi. Blocul este imens acum, ceea ce-l face încă și mai hidos decît apucase să fie, cu scări fără balustradă care coboară într-o subterană fojgăitoare și uși sărite din țîțîni. Multe entități ale răului străbat tensionat palierele cu aerul împlinirii unei misiuni care nu mi-a fost împărtășită. Mama mea, în ceea ce nu m-aș grăbi fără sfiala exagerării să numesc bucătărie, nu pare fericită, iar tatăl meu, mai bine să-l lăsăm în pace... Pînă și acum, cînd relatez, ceva huiește în afara scenei.
O femeie cu o expresie autoritară pe chip urcă scările ținînd de mînă un băiat de vreo 14 ani. N-am fost niciodată atît de timorat de cînd mă știu și nici n-am fost dus vreodată să ucid pe cineva, dar astfel se prezintă impresia de la suprafața luciului. Mă bucur să constat că nu este vorba de mine. E posibil, și cuvintele mi se usucă în aerul tras în piept înainte de-a le rosti, să avem de-a face cu fiul meu.
Un fiu dus de mînă să-și ucidă, cel mai probabil, genitorul paternal. Chiar dacă este o meteahnă de psihoză generală și mulți tați sunt înspăimîntați de reforma oedipiană a evoluției omenești, realizați ce încearcă să facă acel ceva din fostul meu apartament? Să șteargă, să înlocuiască fostele amintiri urduroase cu ceva superior în groaza grețoșeniei umane! Locuiau acolo și oameni simpli, onești, unii cumpătați! Chiar dacă nu e altceva decît o modalitate trecătoare de-a visa – o, da, nu urmăresc compătimirea voastră, dar cum v-ar place? - nu este acesta un teritoriu luat cu asalt în străfundurile ființei? Cu ce folos? Nici nu merită să știu!
Voi fi alungat din propriul trecut ca un deținut evadat din penitenciar, hăituit de propriile amintiri deformate, de obsesii care nu-mi aparțin și viziuni coborîtoare în infern. Nu în cel comunist, care acum pare doar o variantă pregătitoare, ci în inima celui autentic, de unde nici americanii nu te mai pot scăpa. Infernul din interior.
În sfîrșit, m-am zbătut cît m-am zbătut, am încercat să mă desprind și să mă schimb, mi-am consumat toate faptele pentru a deveni mai îngăduitor, măcar să las impresia, și am ajuns la capăt de drum! Odată aici, sunt conștient că din acest buncăr cu flori mucegăite nu voi reuși să ies niciodată! Poate că nici nu-mi doresc...
Liviu Cangeopol
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro Nu vă puneți problema că s-ar putea să nu aveți ce face cu miliardele de existențe apărute în orizontul ființei, umblînd dintr-un loc în altul fără să vatăme pe nimeni, ca la apus de viață să se retragă în stația terminalelor de autobuz de unde n-a mai venit să-i ridice nimeni? Să vă încurcați fără noimă cu atîtea dificultăți? Cu atîtea nemulțumiri? Cu atîtea dureri și dezamăgiri?
Și de ce? Doar ca să aveți un somn liniștit în urnele cenușii voastre barbare, alături de limacși, șobolani de criptă, gîndaci verzui și șerpi? Doar ca să nu vă fie zdruncinate bunele păreri despre știința chimiei și legile fiziologiei umane? Doar pentru a nu vă dezamăgi fostul ofițer de legătură ori cîrmaciul ateist ori maistrul care v-a pus mistria în mînă, învățătorul dîrdîind de frica arestului de noapte, decăderea fără leac a păcătosului deznădăjduit și proasta înțelegere a femeilor oropsite în miza falsei lor eliberări? Așa cum suntem, voi aveți mai multă nevoie decît noi de ceea ce ne interziceți acum, cu toată strădania noastră de-a strînge din dinți și a trece prin ultima încercare a persecuției căreia ne amanetați! Treziți-vă, voi urne ale pierzaniei eterne între pietre de pernă și așternuturi de brumă! Vremea uitării încă n-a sosit! Ar fi bine pentru comoditatea și calmul nostru plin de lașitudini, dar nu încă...
Despre un băiat dus de mînă
După firescul vremii și al locurilor, în România lui Ceaușescu am trăit într-un bloc comunist. Cu foarte puține excepții, blocurile din vremea comunismului erau tipic comuniste. Cutii de beton, uneori de cărămizi, mici cît să nu te sufoci în 24 de ore, cu minimul necesar unei vieți nenorocite care să nu te distrugă imediat (rezistența era parte a torturii). Avantajul de-a te naște și de-a trăi într-un bloc comunist era că, din lipsa termenului de contrast, nu ți se părea nimic ieșit din comun, cît nici sărăcăcios, murdar, sufocant ori umilitor. Orice alt apartament pe care-l vizitai se prezenta în perimetrul acelorași repere de arhitectură urbană de lagăr: beton, fierăraie și plastic, poate ceva cărămidă, puțină sticlă și bitum, un dormitor chinuit, eventual două, o baie mizerabilă, o bucătărie care nu afectează concordanța cu nici o ambiție și o sufragerie numită astfel pe considerente istorice, din moment ce mîncarea lipsea pompos și puținul procurat era halit în bucătărie ori pe hol, în drum spre masa din prînzitor, unde nici nu mai ajungeai. Iarna pogora un frig de simțeai cum îți îngheață sîngele în vine, ca la vîrcolaci, vara te copleșea cu o căldură care-ți topea creierul dintre urechi. Primăvara și toamna păreau pasabile, dacă te pricepeai să elimini noroiul de pe încălțăminte și premoniția nenorocirilor aduse de anotimpul care se anunța la rînd.
Aceste amănunte nu sunt adunate în aducerea unei ofrande de cinstire aduse trecutului, după cum, amăgiți de încrederea pe care o asumați în slova așternută, poate încă n-ați observat. Detaliile infernului totalitar sunt aduse în discuție pentru reliefarea celor ce se întîmplă cu alarmare în paradisul prezent. Dar, înainte de continuare, un crîmpei teoretic: unde zaci, ca să nu mori, trebuie fie să te lași acoperit de ignoranță, fie să te adaptezi, ceea ce reprezintă exact direcția aceleași apropieri. Ajungi nu să-ți placă, în caz că nu dispui de aberația deviantă a masochismului, dar măcar cît să-ți lipsească în estomparea răgazului mnemonic, o fîșie de realitate sensibilă și volatilă de care nu vei fi lipsit decît în condiții speciale. Eu n-am fost.
Mi se întîmplă, pe măsură ce înaintez în vîrstă și mă desprind de realitatea trăită cum m-am priceput, să mă las copleșit de visuri în care sunt ținut captiv în acest apartament, indiferent ce-mi închipui că vreau să fac. Pe deasupra, sunt forțat să conviețuiesc cu o serie de persoane decedate, fie tatăl meu, fie mama ori ambii la un loc, cărora li se adaugă diferite arătări de prost gust din tinerețea mea estompată. S-ar putea să ajung la concluzia că toți eroii care mi-au populat adolescența, tinerețea și premisa maturității să fi fost personaje de prost gust. Nu blamez pe nimeni că-i priveam cu ochi deformatori, acomodînd fragmente de literatură romantică după ureche. Regula face ca aceste visuri de subjugare neconsimțită să se înmulțească pe timpul nopților de toamnă, cu predilecție cele în care temperatura văzduhului prinde cotituri bruște spre înstrăinare. După cum spuneam, moartea configurează un numitor comun în inventarul vieții visate. Veți găsi aplecarea acestui paradox trecător în context normală, din moment ce natura însăși cunoaște aceeași tendință: animalele se retrag în bîrloguri, plantele își leapădă ornamentele, oamenii se pun pe băut mai rău decît în prealabil, pe motivul obținerii vinului nou, al încălzirii produse de uz, al plictiselii din țîfna neumblatului langa pe străzi primitoare.
Ceva pune stăpînire pe trecutul meu, uite o concluzie de care nu mă pot desprinde cu lejeritate. Ceva care alterează cursul celor ce-au fost cum au fost, împuțite ori măgulitoare, căci nu mai am timp de ifose pline de înalt discernămînt, care oricum, dincolo de faptul că plictisesc, nu mai ajută. Apartamentul se prezintă ca un subsol întunecat și umed, e drept că mult mai spațios, năpădit de țevi de canalizare și amenințări pe care nu le vezi. Blocul este imens acum, ceea ce-l face încă și mai hidos decît apucase să fie, cu scări fără balustradă care coboară într-o subterană fojgăitoare și uși sărite din țîțîni. Multe entități ale răului străbat tensionat palierele cu aerul împlinirii unei misiuni care nu mi-a fost împărtășită. Mama mea, în ceea ce nu m-aș grăbi fără sfiala exagerării să numesc bucătărie, nu pare fericită, iar tatăl meu, mai bine să-l lăsăm în pace... Pînă și acum, cînd relatez, ceva huiește în afara scenei.
O femeie cu o expresie autoritară pe chip urcă scările ținînd de mînă un băiat de vreo 14 ani. N-am fost niciodată atît de timorat de cînd mă știu și nici n-am fost dus vreodată să ucid pe cineva, dar astfel se prezintă impresia de la suprafața luciului. Mă bucur să constat că nu este vorba de mine. E posibil, și cuvintele mi se usucă în aerul tras în piept înainte de-a le rosti, să avem de-a face cu fiul meu.
Un fiu dus de mînă să-și ucidă, cel mai probabil, genitorul paternal. Chiar dacă este o meteahnă de psihoză generală și mulți tați sunt înspăimîntați de reforma oedipiană a evoluției omenești, realizați ce încearcă să facă acel ceva din fostul meu apartament? Să șteargă, să înlocuiască fostele amintiri urduroase cu ceva superior în groaza grețoșeniei umane! Locuiau acolo și oameni simpli, onești, unii cumpătați! Chiar dacă nu e altceva decît o modalitate trecătoare de-a visa – o, da, nu urmăresc compătimirea voastră, dar cum v-ar place? - nu este acesta un teritoriu luat cu asalt în străfundurile ființei? Cu ce folos? Nici nu merită să știu!
Voi fi alungat din propriul trecut ca un deținut evadat din penitenciar, hăituit de propriile amintiri deformate, de obsesii care nu-mi aparțin și viziuni coborîtoare în infern. Nu în cel comunist, care acum pare doar o variantă pregătitoare, ci în inima celui autentic, de unde nici americanii nu te mai pot scăpa. Infernul din interior.
În sfîrșit, m-am zbătut cît m-am zbătut, am încercat să mă desprind și să mă schimb, mi-am consumat toate faptele pentru a deveni mai îngăduitor, măcar să las impresia, și am ajuns la capăt de drum! Odată aici, sunt conștient că din acest buncăr cu flori mucegăite nu voi reuși să ies niciodată! Poate că nici nu-mi doresc...
Liviu Cangeopol